Lupta cu pedofilia: Alma Hendriquez

Bună, sunt Alma Hendriquez. Locuiesc în Republica Dominicană și am aflat că sunt pedofilă cu aproape doi ani în urmă.

Aveam douăzeci și opt de ani. Într-o noapte, derulând postările pe Instagram, am văzut fotografia fiicei unei prietene și m-am simțit atrasă sexual. Am fost cuprinsă de teamă. Paralizată. Nu-mi venea să cred, nu puteam crede că eram așa. Apoi lucrurile din trecut au început să capete sens. Ca și cum toate amintirile ar fi ieșit la suprafață. Amintiri reprimate. Dovada că acele sentimente nu erau noi.

Prima dată când am avut astfel de sentimente. Aveam șaptesprezece ani. Fiul unui client al șefului meu de atunci și cu mine discutam după ce eu ieșisem din schimb. Mi-am venit în fire abia când am simțit privirea insistentă a mamei lui. Doar vorbeam, dar privirea lungă a mamei lui m-a făcut să simt că făceam ceva greșit și că eram privită cu suspiciune. Îl priveam pe acel puști ca pe un egal, nu ca pe un puști. În acele momente îmi apăreau sentimente pentru el. În mintea mea vorbeam cu cineva de vârsta mea. Iar puștiul avea unsprezece ani. După ce mama lui m-a privit insistent, m-am simțit atât de imorală. Mi-am venit în fire și nu am vorbit niciodată cu el, nici nu l-am mai văzut vreodată. Ceea ce mintea mea literalmente a ascuns în subconștient ani de zile.

Să revin la acea noapte când aveam douăzeci și opt de ani… Am pus-o pe mute pe Instagram pe prietena mea, ca să nu-i mai văd postările, și am făcut la fel cu toți cunoscuții și cu toți cei pe care îi urmăream care aveau postări cu copii pe profilurile lor. În ziua aceea am murit. De atunci nu am mai ieșit în oraș la fel de des ca înainte. Am încetat să joc un joc video în care alegeam ca adolescentele să facă sex cu adulți cu scuza că: „Îmi place când femeile sunt mai tinere decât bărbații”, ignorând intențiile rele, inconștiente, din spatele afirmației respective. Mi-am amintit că după ce împlinisem douăzeci de ani vizionasem de câteva ori pornografie cu adolescenți. Prea multe lucruri au început să îmi vină în minte în acea călătorie infernală în care săpam în propria mea memorie, realizând că pedofilia era incontestabil prezentă în viața mea. Momentul când am flirtat și am interacționat fizic prea mult cu un prieten mai tânăr. Benzile desenate cu fete prepubere pe care le citisem la optsprezece ani. După noaptea aceea am șters jocul și m-am simțit ca un monstru, ca cel mai rău lucru de pe pământ și încă mă simt așa. Suicidară. Totul căpăta sens. Mi-am venit în fire. Tot ce făcusem de-a lungul anilor, comportamentul meu subtil față de minori, cât de inconfortabil este posibil să se fi simțit ei. Astăzi realizez că au perceput atracția mea. Eram o persoană problematică.

Eram furioasă pe Dumnezeu, eram furioasă pe mintea mea fiindcă ani de zile îmi ascunsese acele informații. Mă simțeam blestemată și singură într-o lume care îi privește pe cei ca mine ca scursoarea societății, lucru cu care eram de acord. Înainte îi urâsem pe pedofili, iar acum mă uram pe mine însămi. Dădeam pe dinafară de atât de multă ură. Am încetat să ies în oraș, inclusiv să merg la biserică (pe vremea aceea nu mai mersesem de un an). Nu doream să fiu provocată de prezența copiilor.

Dar Dumnezeu vroia doar să mă duc la lumină. El a fost acolo tot timpul. Privind. El este atât de îndurător, ceea ce pare lipsit de sens. Dumnezeu era în procesul de a mă mântui, ceea ce pe atunci nu înțelegeam. El vrea să văd păcatul așa cum îl vede El.

M-am dus în prezența Lui, cerându-I să-mi ia viața. „Omoară-mă!”, I-am spus. Nu meritam să trăiesc. Nu pot trăi cu acest adevăr. Cu adevărul despre monstrul care sunt. Am început să postesc. Muream de foame. Mă simțeam ca un pușcăriaș. Ascunzându-mă în camera mea întreaga zi. Nemâncând, plângând. Mă uram. Simțeam că eram o criminală. „Eu nu sunt așa. Nu, nu sunt ca ei, acești oameni sunt bolnavi.” Ce ironic! Cum mă mai mințeam!

Dar Dumnezeu m-a făcut să înțeleg că nu sunt victima atracțiilor mele, chiar dacă nu am cerut să mă nasc cu ele. Și deși tristețea mă cuprinde în fiecare zi, vreau să părăsesc acestă lume făcând voia lui Dumnezeu și știind că sunt iertată de El. Dar numai cu puterea Lui și cu ajutorul Lui. Singură nu pot. Nimeni nu poate prin propriile lui puteri. Calea pe care pășesc este singuratică, iar uneori măsurile pe care le iau pentru a evita ispita par drastice și nebunești. Dar trebuie să înțeleg că nu îmi pot permite să am încredere în mine însămi.

Acesta este cel mai greu lucru pe care l-am scris în întreaga mea viață. Dar Dumnezeu nu te poate face o făptură nouă dacă nu-ți recunoști greșelile, cât de pierdut ești și cât de mare nevoie ai să fii mântuit. Astfel, El poate restaura viața ta și viețile celor pe care i-ai rănit și i-ai îndurerat.

Am încercat atâtea modalități de a-mi distrage atenția pentru a mă convinge că nu sunt pedofilă. Dar este mai bine să accepți acest fapt și să primești ajutorul de care ai nevoie. Fiindcă dacă îl ignori, situația se poate înrăutăți. Sunt diferită, creierul meu este diferit. Grija, precauțiile și stilul meu de viață trebuie să fie diferite. Nu contează dacă ceilalți nu înțeleg. Dumnezeu înțelege. El înțelege.

[Alma Hendriquez. Copyright © Christian Pedophile. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul https://www. christianpedophile. com. Pentru o înregistrare audio cu Alma, vezi YouTube, Alma’s Testimony.]