Rugaţi-vă până se întâmplă ceva

,,Doamne învaţă-ne să ne rugăm” au spus ucenicii, Domnului Isus Hristos.
 

Chiar din această singură frază ne dăm seama de importanţa rugăciunii. Ucenicii erau conştienţi că trebuie să se roage, că nevoile lor spirituale şi chiar materiale sunt condiţionate de rugăciune şi că sunt deficitari în ceea ce priveşte modul cum trebuie să o facă. Faptul că Domnul Isus îi învaţă întâi ce nu trebuie să facă atunci când se roagă, indică spre modul incorect în care se făcea rugăciunea atunci, nu numai de către profani ci chiar de liderii religioşi ai vremii.

Apoi Domnul Isus le-a trasat câteva linii directoare pe care să se axeze rugăciunea lor, toate acestea fiind concentrate în rugăciunea pe care noi o cunoaştem ca şi rugăciunea ,,Tatăl Nostru”. Privind tematica rugăciunii, conform ,,Tatăl Nostru”, se pare că primează glorificarea lui Dumnezeu şi recunoaşterea Lui ca fiind Unicul şi Domnul (Stăpânul) acestui Univers imens pe care ne este imposibil să-l conturăm în mintea noastră, dar în acelaşi timp şi atât de aproape de fiecare dintre noi încât îi putem spune ,,Tată”. Apoi urmează priorităţile spirituale (vie Împărăţia Ta), condiţionate întotdeauna de voia şi planul lui Dumnezeu. Abia în al treilea rând vin priorităţile materiale dar şi acestea trebuie să se încadreze în normele cumpătării şi ale mulţumirii de sine. Alte nevoi spirituale ale noastre precum iertarea şi biruinţa asupra celui rău, sunt şi ele condiţionate de calitatea relaţiilor pe care le cultivăm unii cu alţii.

Dar de ce trebuie să ne rugăm, se întreabă unii? Care este scopul rugăciunii? Dacă rugăciunea are vreun efect asupra evenimentelor, atunci înseamnă că planul lui Dumnezeu nu este fix. Pe de altă parte, dacă planul lui Dumnezeu este definitiv şi nu este supus revizuirii, deci oricum Dumnezeu va face ceea ce urmează să facă, atunci ce importanţă are dacă ne rugăm sau nu? Noi ştim din Sfânta Scriptură că planul lui Dumnezeu este desăvârşit (perfect), întocmit fiind de la întemeierea lumii şi nu se schimbă în funcţie de circumstanţe. Aceastea înseamnă că Dumnezeu are toate lucrurile sub control şi în încercarea diavolului de a submina planul lui Dumnezeu, El niciodată nu a fost luat şi nu va fi luat prin surprindere.

De asemenea noi ştim tot din Sfânta Scriptură că suntem învăţaţi să ne rugăm, ni se porunceşte să ne rugăm, trebuie să perseverăm (stăruim) în rugăciune şi că rugăciunea are valoare.
Raţionalistul ar spune că cele două enunţuri sunt contradictorii. În schimb Scriptura ne învaţă că lucrurile stau puţin altfel. Dumnezeu lucrează într-un fel de parteneriat cu omul, adică El nu acţionează dacă omul nu-şi face partea lui. De exemplu acel cerşetor orb din Ierihon numit Bartimeu, a primit vindecare pentru că a mers la Isus şi şi-a manifestat credinţa în El. În mod sigur că în Ierihon sau în Israel mai erau şi alţi oameni nenorociţi ca şi el, dar nu au beneficiat de vindecare pentru simplul fapt ca nu s-au dus la Isus, deci nu au crezut în El. Sutaşul care a venit la Isus să ceară vindecarea robului său (Matei 8:5- 13) şi femeia cu hemoragie (Matei 9:18-22), sunt alte exemple de credinţă care demonstrate prin cerere, au avut drept rezultat o lucrare din partea lui Dumnezeu. Când Dumnezeu voieşte scopul (în acest caz vindecarea), El voieşte de asemenea şi mijlocul (care include o cerere de a fi vindecat, ce presupune la rândul ei credinţă). Astfel rugăciunea nu schimbă ceea ce a decis El să facă, ci este mijlocul prin care Dumnezeu îsi realizează scopul.

O altă problemă privind rugăciunea este perseverenţa. Cât de mult trebuie să ne rugăm, sau de ce trebuie să perseverăm în rugăciune, se întreabă mulţi astăzi? Evanghelistul Luca surprinde foarte frumos aceasta în pilda prietenului de la miezul nopţii (Luca 11:5 – 13) şi în pilda judecătorului nedrept (Luca 18:1 – 8). Ambele pilde au câteva elemente comune:
– ambele personaje au nevoie de câte un lucru pe care ei îl consideră o prioritate absolută (în cazul prietenului cele trei pâini şi în cazul văduvei, ca judecătorul să-i facă dreptate).
– amândoi se adresează acelor persoane care pot să le rezolve problemele lor.
– nici unul nu ţine cont că se adresează celor în drept la momente nepotrivite, ceea ce ne face să înţelegem cât de mare era nevoia lor.
– nici unul dintre ei nu abandonează lupta, decât atunci când au obţinut ceea ce au cerut.

Concluzia la care ajunge Domnul Isus atunci când a rostit aceste pilde este următoarea: – perseverenţa în rugăciune întotdeauna va da rezultate.
Luca 18:7 ,,şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El … ?”
Luca 11:10 ,,fiindcă oricine cere capătă, cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide”.
Acelaşi lucru îl găsim şi în pilda oii pierdute şi a monedei pierdute. Atât păstorul cât şi femeia nu se opresc din căutare decât atunci când au găsit ceea ce au pierdut, iar bucuria o împărtăşesc cu ceilalţi.