Problema pretențiilor

SCHIMBAREA LĂUNTRICĂ presupune o analiză incomodă a părților urâte ale sufletului nostru. În mintea multora, o asemenea cercetare nu înseamnă mai mult decât a mărturisi o înclinație spre nerăbdare și, uneori, un spirit critic. Cei mai mulți creștini recunosc destul de ușor că păcatul din ei implică mai mult decât anumite manifestări care încalcă standardele evidente. Bineînțeles că ne confruntăm cu probleme mai adânci, cu motive egoiste și altele asemenea. Dar, de multe ori, lucrurile se opresc aici, la un nivel general neconvingător.

Alții refuză să privească urâțenia din ei și preferă să se gândească mai mult la luptă decât la starea lor de păcat:

Nu am destulă încredere în mine. Nu mă simt în siguranță! De ce sunt atât de perfecționist? Mă îngrijorez prea mult și asta mă înnebunește.

Astfel de probleme generează o preocupare plină de compătimire din partea altora și o autocompătimire aproape eroică. Pe de altă parte, demascarea păcatului duce la sentimentul păcătoșeniei. Cei care se luptă se simt foarte bine, pe când păcătoșii se simt mizerabil.

În prea multe biserici, preocuparea sinceră pentru vătămarea vieților oamenilor a dus la o toleranță care împinge problema păcatului la periferie. Adevărul că oamenii care suferă au nevoie de încurajare, ne-a orientat atenția spre luptele oamenilor într-un mod care slăbește înțelegerea stării de păcat a acestora. Inevitabila mișcare a pendulului care ne îndepărtează de accentul pus pe ajutarea celor care suferă poate fi observată în eforturile unor creștini conservatori de a aduce din nou în centrul atenției problema păcatului. Tulburați pe bună dreptate de orientarea modernă spre atenuarea ororilor păcatului prin atribuirea unei cauze psihologice, acești oameni expun păcatul în formele lui cele mai evidente (adulter, lene, nerecunoașterea vinovăției, minciuna etc), pentru a-și demonstra că, deși oamenii pot lupta împotriva păcatului, ei rămân păcătoși.

Problema este pusă corect. Cu siguranță, ne luptăm ca victime ale răutății altora. Cineva a păcătuit împotriva noastră. Dar nu putem folosi răutatea altora ca scuză pentru comportamentul nostru păcătos. Suntem responsabili pentru propriile acțiuni. Suntem atât luptători, cât și păcătoși, atât victime, cât și agresori, oameni care suferă și îi fac pe alții să sufere.

Dar observați ce se întâmplă. Când privim înlăuntrul nostru, avem tendința de a gândi despre noi înșine că suntem niște luptători cu dureri îngropate și cu complexe psihologice. Când însă hotărâm că este timpul să luăm în serios responsabilitatea DE A-L CĂUTA PE DUMNEZEU, ne ridicăm la suprafață și ne străduim să facem tot ceea ce trebuie. Luptele sunt asociate cu o cercetare lăuntrică (să vedem de ce suferi), iar păcătoșenia este vindecată, de obicei, prin reabilitarea părții exterioare (a sosit momentul să terminăm cu aceste introspecții și să trecem la lucruri serioase. Cât timp petreci cu soția ta?)

Creștinilor sinceri, care doresc să se schimbe, li se oferă două alternative: să ceară ajutor pentru a-și analiza cu sinceritatea DUREREA DIN INIMĂ sau să-și asume responsabilitatea de a-și îndrepta PĂCATUL COMPORTAMENTAL. Durerea din inimă și păcatul comportamental: două categorii de care trebuie să ne ocupăm. Cu toate acestea, nici una din ele nu ne duce la părțile adânci ale sufletului nostru, care sunt urâte, deformate și bolnave. Prin nici una dintre ele nu ajungem la PĂCATUL DIN INIMĂ, față de care trebuie să luăm o hotărâre, dacă vrem să ne schimbăm dinăuntru spre exterior. . Păcatul implică mult mai mult decât expresia lui exterioară -păcatul comportamental- și avem de luptat împotriva unor probleme mai grave decât complicațiile psihologice adînci - durerea din inimă.

Problema din inimă este mult mai rea decât bănuiesc unii. Când privim înlăuntrul nostru, ne lovim de mult mai mult decât AMINTIRILE URÂTE SAU SENTIMENTELE DUREROASE. O privire sinceră ne va dezvălui în fiecare caz ceva teribil de urât - ceva ce eu voi numi EMITEREA UNOR PRETENȚII.

SUNTEM OAMENI CU PRETENȚII! PENTRU CĂ TRECEM CU ÎNCĂPĂȚÂNARE PE LÂNGĂ IZVOARELE DE APĂ ALE LUI DUMNEZEU ȘI NE SĂPĂM PROPRIILE FÂNTÂNI, SFÂRȘIM PRIN A DEPINDE, PENTRU PROPRIA SUPRAVIEȚUIRE, DE GĂSIREA APEI DUPĂ CARE SĂPĂM. EFORTURILE NOASTRE DE AUTOAPĂRARE trebuie să funcționeze. Când ne asumăm responsabilitatea de a ne ocupă de setea noastră, supraviețuirea depinde de succesul săpăturilor noastre.

Avem pretenția ca soțiile să răspundă pretențiilor noastre, avem pretenția ca roadele educației creștine să se manifeste în copiii noștri, avem pretenția ca oamenii din biserică să fie sensibili la preocupările noastre și să ne încredințeze anumite lucrări, avem pretenția să ni se acorde prioritate pe autostradă, dacă ceilalți conduc prea încet, avem pretenția ca nimeni să nu ne rănească așa cum am fost răniți înainte, avem pretenția să ne împlinim dorințele cu care am fost înzestrați, pe care le-am negat atâta vreme.

Ce absurd! Vă puteți imagina o armată în care noii recruți dau ordine sau organizații în care curierii fac regulile? Și totuși, oamenii simpli au pretenția de aface ordine în univers. O asemenea nebunie rezultă inevitabil din faptul că ne-am asumat responsabilitatea de a ne asigura propria fericire, o povară care este pur și simplu prea grea pe umerii noștri. Când ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce dorim cu disperare, dar nu putem controla, pretindem în mod irațional ca eforturile noastre să fie încununate de succes.

Bine închisă în sufletul nostru însetat se află boala urâtă a unui spirit pretențios. Schimbarea lăuntrică presupune ca noi să ne confruntăm cu problema pretenției personale și să o rezolvăm. Înclinația noastră de a emite pretenții trebuie identificată, recunoscută în toată urâciunea ei și abandonată prin pocăință.

Să ne gândim la această problemă din trei puncte de vedere:

1. CUM VEDE DUMNEZEU ACEASTĂ PROBLEMĂ

2. CUM EVOLUEAZĂ

3. CE FACE DUMNEZEU CU EA.