O forţă superioară fotbalului şi balonului

În istoria sportului rege, au apărut mai multe exemple de jucători care au simţit atât de puternică chemarea unei fiinţe superioare, încât au lăsat sportul pentru a deveni preoţi (pastori).

Aşa începe un interesant articol publicat recent de cotidianul AS, unul dintre ziarele sportive de prestigiu din Spania. Probabil că unii dintre cititori se întreabă de ce postez pe acest blog, cu o anumită frecvenţă, articole care vorbesc de sportivi de performanţă. Nu sunt un împătimit al sporturilor şi nu îmi pierd timpul şi energia urmărind meciuri sau rezultate. Cele mai multe informaţii cu subiecte sportive, pe care le-am preluat apoi şi le-am publicat, provin de la mai multe site-uri în limba spaniolă, de factură evanghelică, pe care le urmăresc cu regularitate.

Pe de altă parte, având în vedere impactul social pe care îl au sportivii asupra maselor, este un lucru deosebit de important, zic eu, atunci când unul dintre aceştia, din acea poziţie înaltă are tăria să-şi mărturisească credinţa sinceră în Dumnezeu şi că încearcă să-şi trăiască viaţa, conform regulilor morale şi sociale ale Scripturii, în ciuda tentaţiilor şi ispitelor la care este supus în locul în care se află. Impactul care îl produce o astfel de mărturie asupra tinerilor în special, şi mai ales atunci când respectivul dovedeşte continuitate, fidelitate şi consecvenţă în mărturia lui, este mult mai mare decât ne putem imagina noi.

Vreau să precizez că articolul din AS, şi pe care îl reproducem în continuare (nu în întregime), nu cuprinde toate numele cunoscute ale fotbaliştilor creştini din actualitate. Lipsesc nume importante precum spaniolul Juan Carlos Valeron, italianul Nicola Legrottaglie, costaricanul Keylor Navas sau brazilienii Rivaldo şi Ricardo Oliveira. Despre toţi aceştia, cu excepţia primului, puteţi citi pe acest blog, intrând în categoria Sportivi Celebrii.

În imaginaţia colectivă a societăţii actuale se obişnuieşte a-i cataloga pe fotbalişti ca fiind persoane ce aparţin unui star system ce se defineşte prin lux, bani şi comoditate. Se imaginează despre ei ca fiind destul de depărtaţi de ideea de sensibilitate faţă de problemele care preocupă pe majoritatea populaţiei. Nu se amestecă în politică. Se feresc de ea. Nu se amestecă nici în religie, cu toate că în istoria acestui sport există mai multe cazuri de jucători care au abandonat lumina orbitoare a balonului, pentru a face loc unui alt fel de credinţă: cea din biserică. Cultul unui Dumnezeu pe care îl venerează este atât de important pentru unii sportivi încât au decis ca momentele cele mai strălucitoare din cariera sportivă să le împărtăşească cu acei care sunt obiectul rugăciunilor lor.

Ultimul caz mai răsunător este cel al lui Falcao, care se declară ca fiind creştin evanghelic. Tigru implacabil în ultimele două titluri cu fosta lui echipă Atletico, după ce a marcat două goluri lui Athletic Bilbao, în finala de la Europe League, şi trei lui Chelsea, în Supercupa Europei, a arătat tribunelor în ambele cazuri un maiou pe care îl purta sub tricou, pe care avea scris „Believe. And you’ll see the Glory of God” y “Jesús loves you” (Crede şi vei vedea slava lui Dumnezeu) şi (Isus te iubeşte).

Sunt cazuri mult mai extreme în lumea fotbalului. A acelor care au decis să substituie ghetele de fotbal cu sutana. Unii aşa dintr-o dată şi alţi la finalizarea carierei sportive.

Este cazul lui Ze Roberto, ex fotbalist de la Real Madrid, Bayern Munchen sau Bayern Leverkusen şi care în timpul când se afla la Hamburg, a recunoscut că a primit chemarea lui Dumnezeu. „Simt nevoia să-i ajut pe oameni. Ce mi s-a întâmplat în cariera mea nu este un simplu accident. Dumnezeu mi-a dat o oportunitate”. Aşa că, atunci când fotbalul va ocupa o parte din trecutul său, va da continuitate proiectelor pe care le-a început ca jucător: când alterna viaţa sportivă cu activităţi precum mersul la biserică în fiecare săptămână, sau de a forma echipe de studiu biblic împreună cu colegii.

Ze Roberto, face parte împreună cu alţi jucători şi ex fotbalişti brazilieni precum Jorginho, Silvinho, Edmilson, Taffarel, Lucio, Bebeto sau Kaka, din organizaţia numită „Atleţii lui Hristos”.

Kaka, ex jucătorul de la Real Madrid, s-a convertit când a fost salvat dintr-un accident de săritură de pe o trambulină în piscină, de unde ar fi putut rămâne într-un scaun cu rotile. Organizaţia Atleţii lui Hristos, a fost fondată de către un alt ex Atletico, Baltazar, obiectivul acesteia fiind proclamarea Evangheliei şi sportivul să fie un ucenic care să asculte de cineva Superior. Atât de convinşi sunt de ceea ce fac încât Ze Maria a declarat că cheia penaltyului decisiv de la Mondialul din 1994 pe care l-a ratat Roberto Baggio, a fost în religie. „Baggio este budist şi Taffarel un atlet al lui Hristos. Aceasta este demonstraţia că suntem de partea cea bună”.

Fervoarea religioasă obişnuieşte să se adâncească mai mult în fotbaliştii sud americani. Dar şi în Europa au existat cazuri răsunătoare. Phil Mulryne a abandonat fotbalul în 2008 în urma unui accident, pentru a se preda cu braţele deschise studiului exhaustiv al preoţiei. Şi aceasta după ce înainte a împărtăşit vestiarul cu figuri precum Giggs sau Beckham şi fiind implicat într-o relaţie cu modelul Nicola Champman. A ales ca să abandoneze totul şi să frecventeze Colegiul Pontifical Irlandez din Roma. O schimbare radicală pe care mama fotbalistului explica presei britanice că acesta a răspuns „printr-o decizie matură şi foarte importantă”. Jucătorul, un diavol roşu, s-a sprijinit mult după ce a suferit accidentul, pe prietenia cu Neol Treanos, episcop în dieceza de Down şi Connor. Şi aşa, în Irlanda de Nord, cel care a fost într-o zi un fotbalist indisciplinat, care fugea de la concentrările cu echipa ţării sale, pentru a bea bere, să viseze şi să studieze pentru a deveni preot.

Lui Carlos Roa, acel portar care a apărat poarta lui Mallorca, în una din epocile cele mai strălucitoare ale acestei echipe, religia i-a retezat o traiectorie sportivă de succes. Credinţa pe care a adoptat-o l-au împins spre o serie de decizii care l-au provocat să scape trenul spre Manchester United şi să trebuiască să termine ca şi jucător în Albacete. Argentinianul a marcat o linie în traiectoria lui: 29 de ani. La această vârstă, cariera lui fotbalistică trebuia să ajungă la final. Şi s-a ţinut de cuvânt. Fotbalul spaniol pierdea unul dintre portarii câştigători ai trofeului Zamora (trofeul pentru portarul cu cele mai puţine goluri primite într-un sezon, n.tr.) şi care a fost capabil să-şi ducă echipa într-un final de Cupă şi Supercupă sau care a apărat un penalti cu Argentina care a dus la eliminarea Angliei la Mondialul din 1998. „Lechuga” (salata), cum îl mai numeau colegii, lăsa Mallorca după ce a fost unul dintre cei mai buni portari ai săi din toată istoria, iar Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea câştiga de partea ei un nou pastor.

S-ar putea ca lumea fotbalului şi cea a religiei să nu fie chiar aşa de îndepărtate. Aşa a înţeles sir Alex Ferguson, respectatul şi longevivul antrenor de la Manchester United, care în vara lui 2011 a decis ca să includă în stafful său şi un preot. A fost o măsură prin care să aplaneze acele scandaluri sexuale şi de infidelitate prin care Rooney şi Giggs au alimentat tabloidele britanice. „Obiectivul meu este de a-i pregăti pentru viaţa adultă, explicându-le concepte precum prietenia, sexul, gafele (poznele), rasismul sau doliul”, a conchis Ferguson.