Alb de Cer

   Privirea-mi aleargă spre ceruri...

   Privesc depărtările ascunse şi tainice, ale grâului, bleului cerului, în această după masă de iarnă.

   A nu ştiu câta oară,  mă-ndrept încet spre fereastră, mă uit, şi-aş vrea să trimit, să las acolo, apăsările, gândurile grele, ce apasă sufletul şi nu-l lasă să zâmbească. 

  Încerc din nou, să caut "un loc" prin care să pot strecura, la picioarele Împăratului Universului, zidurile ce  m-apasă aşa de greu...

   Scrutez cu privirea cerul, îi admir măreţia, culoarea, imensitatea şi ea...  Imensitatea mă face să cred căci nelimitarea ei, cuprinde toate zidurile ce-i apasă pe semenii mei. Doamne! Aşa mulţi? Aşa mulţi?

   Noi am rupt marginile cerului cu ofurile noastre, încât, i s-au rupt gardurile, porţile, lăsând loc tuturor gândurilor, dorinţelor, rugilor... Dar culoarea? De unde-şi are culoarea?

   Din lacrimile celor de pe pământ, din orice naţie şi seminţie, din orice colţ de lume! Din rase diferite al căror plâns şi lacrimi sunt la fel. La fel, ei, ca şi mine, şi-au trimis lacrimile la Tine, Tu le-ai purificat şi acum îmbraci cu ele pământul în mantia albă, a iernii.

  Ce alb... imaculat!