Un mod de a rezista

   "Am descoperit rugăciunea într-o perioadă de depresie care a durat şase luni. Nimic nu m-a pregătit pentru acea durere copleşitoare. Pentru cineva care nu a trecut prin experienţa depresiei clinice, durerea fizică trebuie să pară ceva foarte ciudat. Într-un anumit sens, nu era nimic în neregulă cu organismul meu. Într-un alt sens, totul era în neregulă. Parcă ar fi trecut peste mine un camion, atât de rău mă simţeam.

   Îmi amintesc cum stăteam întinsă pe podea şi-L imploram pe Dumnezeu să înlăture durerea. Rugăciunile mele se ridicau până la înălţimea ţesăturii covorului. De-abia mă puteam relaţiona la altă fiinţă umană - darmite la Dumnezeu. Îmi petreceam cele mai multe zile în pat ghemuită ca un fetus.

 Îmi era ruşine fiindcă ştiam că durerea mea nu se poate compara cu aceea a unei femei din Sudan care-şi ţine în braţe pruncul flămând sau cu a unei persoane având o boală terminală. Şi totuşi, am descoperit că durerea e durere, indiferent de natura ei. N-o poţi măsura pe o scală şi nici nu poţi estima gradul în care îşi "merită" numele de durere.

 Aveam şi momente rare de alinare a durerii, ca nişte mici pete de culoare în tot acel cenuşiu. Într-o seară, am mers la frigider să-mi iau o portocală şi, dintr-o dată, stând acolo, în lumina aceea stranie care se revărsa prin uşa deschisă a frigiderului, am simţit pace în suflet. Durerea trecuse. A doua zi eram din nou în pat, încolăcită ca un fetus. În unele duminici dădeam o fugă până la biserică, strecurându-mă pe rândul din spate, stăteam cu ochii închişi şi ascultam, apoi mă furişam iar afară înainte să mă observe cineva. De obicei, senzaţia de alinare se estompa până luni, şi începeam să-mi pierd încrederea în orice ameliorare, ştiind că e ceva de scurtă durată.

   Am intrat pe site-urile care vorbeau despre sinucidere ca să văd dacă alţi oameni trecuseră prin experienţe similare. Acum înţeleg de ce-şi curmă oamenii  zilele: sinuciderea este singura cale de a pune capăt durerii. "Doamne, n-o lăsa pe Jakie să se sinucidă", se ruga soţul meu. "Fă să vadă că Tu încă o mai iubeşti." Mie, rugăciunea aceea mi se părea cea mai îndepărtată dintre toate. Eu repetam mereu cuvintele: "Doamne, ajută-mă să văd că mă iubeşti", dar mi se părea tot atât de imposibil ca şi aceea de a câştiga la loterie.

   Deşi n-am observat la acea vreme, acum când privesc în urmă, văd cum Dumnezeu a răspuns rugăciunilor noastre. Sora mea a venit de îndată cu primul avion şi a stat cu mine o săptămână întreagă. Stătea lângă patul meu, uneori cântând încetişor imnuri, alteori rugându-se fără cuvinte, uneori doar periindu-mi părul.

   "Jackie, ce vezi când priveşti în oglindă?" mă întreba ea "Nimicnicie, o epavă, un mare zero spiritual!, îi răspundeam. "Jakie, să-ţi spun eu ce vede Dumnezeu. Ei bine, El te adoră." N-am simţit dragostea lui Dumnezeu în mod direct, dar cu timpul, am simţit-o prin ea.

   Tind să cred că şi terapeutul meu a fost tot un răspuns la rugăciune, ca să nu mai vorbesc de tratamentul medicamentos pe care mi l-a prescris. Dumnezeu lucrează prin oameni ca să aducă vindecarea Lui. O dată pe săptămână primeam o carte poştală de la cineva care îmi scria un citat din Biblie şi mai adăuga un rând: "Ne rugăm pentru tine." Nici în ziua de azi nu ştiu cine mi-a trimis acele cărţi poştale, dar fiecare verset era exact ce aveam nevoie în ziua respectivă.

   Am ieşit din depresie, dar am fost schimbată pentru totdeauna. M-am lecuit de orice înfumurare, de sentimentul că mă pot descurca de una singură. Mă văd acum ca şi cum aş avea o dizabilitate spirituală - trebuie să mă bazez pe Dumnezeu zi de zi, de dimineaţa până seara. Nu mă pot bizui pe mine, pentru că am constatat că nu mă pot ridica la înălţimea aşteptărilor mele. Am văzut multă vreme în rugăciune o cale de a-L determina pe Dumnezeu să facă ce vreau eu. Acum văd în ea modul meu de a participa la ceea ce lucrează Dumnezeu, şi de a rezista pur şi simplu."