Teamă, ură și moarte-2-

În perioada răzvrătirilor hippie, când se urmărea tăierea tuturor vechilor legături, îmi plăcea să merg miercurea la întâlnirile unui grup într-un cămin studențesc, grup al cărui țintă declarată era distrugerea statului. Gruparea Baader-Meinhof făcea aici recrutări și părea să nu se dea în lături nici de la violență pentru a-și putea împlini scopurile. Acest lucru dădea apă la moară unuia ca mine pentru că statul era format din adulți care, atunci când fusesem copil mă înjosiseră. Ura! În mintea mea totul suna foarte simplu chiar dacă nu înțelegeam întru totul adevăratele motive ale lui Andreas Baader. Aceasta era prima parte a distrugerii iar a doua urma imediat. Socotesc că era mai obscură și mai primejdioasă decât celelalte: apariția drogurilor. Despre asta, mai târziu însă...

Mai întâi, am cunoscut într-o discotecă din Tubingen unde lucram de la ora 18 până la 2 dimineața ca DJ, o fată care avea o atitudine spirituală diferită de a precedentelor prietene. Ea îmi povestea despre lumi lăuntrice, valori adevărate și iubire. Mi-a dat cărți de psihologie, m-a însemnat spre psihoterapie și purta cu mine lungi dicuții spunându-mi în manieră drăgăstoasă că sunt un câine râios dar aceasta doar la suprafață iar în lăuntrul meu îmi spunea că recunoaște un suflet vulnerabil și valoros. Suflet? Înțelesul unor astfel de cuvinte îmi rămânea ascuns întrucât în timpul zilei trăiam ca un student merituos la educație fizică iar noaptea ca un DJ plin de succes și bani, făcându-mi plin d emândrie show-ul și apoi plimbându-mă cu uriașa mea mașină turco-americană. Cu Chevrolet și pantofi argintii, cu haină de blană și multe prietene eram vulnerabil la discuțiile ei despre devastata mea viață spirituală. Cum putea un asemenea fanfaron să înțeleagă ceea ce voia această nouă prietenă să îmi spună? Vechea ură lucra, la fel și dorința de a mă folosi de ceilalți și de a-i stăpâni. În astfel de condiții nu era posibil ca cineva să aibă o relație adevărată cu mine. Dar această prietenă a încercat totuși. Pentru iubirea ei a trebuit să plătească un mare preț deoarece eu nu-i înțelegeam limba. Mă baricadasem în spatele zidurilor groase de apărare ale închisorii mele și nu eram pregătit să îmi asum riscul de a suferi iar sub mantaua așa-numitei dragoste... dragostea mamei mele îmi fusese îndeajuns. Ca și cu o pastilă în care doar substanțele amare din straturile interioare vindecă, eu mă bucuram doar de stratul dulce de la suprafață iar resul îl scuipam. După câteva luni de suferință, cea care voise să-mi dăruiască dragostea adevărată se lovise dureros de peretele meu obtuz fără a izbuti să facă o spărtură în gheața inimii mele. Rămasă fără nădejde, a încercat să-și ia viața. Nu mai avea putere. Am văzut-o luptându-se cu moartea timp de șase ore dar eu voiam să scap de ea. Îmi zdruncinase lumea cu iubirea ei pentru mine iar pentru asta începusem să o urăsc, de fapt eu nu puteam decât să urăsc - prea adânc îmi fusese rănită copilăria.

Grija lui Dumnezeu a fost însă mai puternică: cu puțin timp îniante ca ea să moară s-a născut în mine un sentiment ce nu-l pot descrie. Numărul datoriilor pe care le aveam la Dumnezeul încă necunoscut mi-era poate deja prea mare astfel încât EL nu a îngăduit să se mai întâmple ceva ce mă putea arunca direct în iad. Am mers la telefon și am chemat salvarea apoi, plictisit și dur am reprimat în mine tot ce se întâmplase și am fugit din Tubingen dispărând pentru o lungă perioadă în Nisa la o altă prietenă. Eram sătul de psihologie. La ce îmi folosea că am devorat atâtea cărți? Sau poate ele m-au devorat pe mine... nu reprezentau o soluție pentru ieșirea din situația mea. În ochii mei lumea era proastă și vinovată; mizeria asta blestemată ajunsese de neîndurat.

Unde oare puteam găsi fericirea în lumea aceasta?

Ca un călugăr din romanele lui Kafka nădăjduiam în fiecare gară să îmi ating țelul numai pentru a observa apoi că iar nu e nimic și că acea călătorie în căutarea grădinii Edenului trebuia să continue.

Nu m-am mai întors niciodată la Universitatea din Tubingen iar după ce am plecat din Nisa m-am dus în Hamburg unde am primit vestea că ea supraviețuise. Într-o oarecare măsură am fost totuși, mișcat Cum? Ce se întâmplase? Într-o pornire de nădejde am pornit spre nord. Ne era oare scris să avem ceva mai mult decât relația din Tubingen? Era totuși, posibil ca să duc o viață normală?

Am mai făcut o încercare și ne-am căsătorit! Pe de o parte simțeam dorința unei stabilități dar pe de alta, ca hipiot, disprețuiam căsătoria. Am apărut totuși într-o bună zi la Oficiul Stării Civile!

-Bună dimineața, vrem să ne căsătorim astăzi!

-O, dar nu se poate așa de repede, e nevoie de câteva formalități și de un anunț matrimonial cu perioadă de așteptare de o săptămână.

-Deci, când se poate cel mai devreme?

-Săptămâna viitoare, sâmbătă dimineața. Aveți martori? Aveți nevoie și de un fotograf...

-Nu avem dar o vom lua pe secretare dumneavoastră.

Sâmbăta următoare, am apărut neînsoțiți de nimeni pentru actul căsătoiei unde ofițerul Stării Civile ne-a spus că ne stă bine împreună. Eu am făcut totuși o remarcă împărtășindu-i părerea mea despre căsătorie:

-Știți dumneavoastră, eu oricum voi divorța în curând...

Expresia feței lui a devenit dintr-o dată nedumirită dar eu chiar asta intenționasem, să deranjez, să distrug oriunde mi se dădea prilejul.

Următorul pas a venit imediat după nuntă. Citisem câteva cărți despre istoria Bisericii Catolice, despre cruciade, inchiziție, Papa Pius al XII-lea și Hitler și eram hotărâți să nu mai avem de a face cu o astfel de instituție. Ieșirea din Biserică era doar un pas formal. În locul binecuvântării ei, îmi căutam vindecare și fericire în orașul cosmopolit Hamburg. Perspectivele de aici promiteau mult. Satana însă e maestru rafinat care ne face autodistrugerea așa de plăcută încât nu mai băgam de seamă prețul pe care îl cerea pentru ceea ce ne oferea. Diavolul avea în vedere încrederea pe care eu o aveam în propriile mele puteri care până acum a fost destul de solidă.

Ce avea Nimicitorul de oferit în numele fericirii? Care era tactica lui? Gândul pasional al fericirii aduse de droguri mă atrăsese încă din Tubingen, aici însă în Hamburg, duhul de dependență a pus total stăpânire pe mine. Voia și gândurile mele s-au aflat șase ani de zile pe de-a-ntregul sub stăpânirea lui. Astfel începusem să pătrund tot mai adânc în lumile uimitoare și iluzorii ale fericirii; am trăit o înghețare a sentimentelor mele, am devenit lipsit de răsundere căutând permanent îndreptățirea și mai ales spre sfârșitul acestor ani devastatori aveam viziuni cu chipuri groaznice. La astfel de experiențe sau mai degrabă întâlniri, rămâneam fără aer și asudam de frică. Aveam accese de panică.

Trăiam un amalgam format din speranță, promisiuni și dezamăgirea care le urma. Eram ca și un naufragiat în mijlocul oceanului ce bea apă sărată pentru a scăpa de sete. Cu cât mă dedam mai mult acestor plăceri, cu atât mă înlănțuiau mai tare...

În loc de a-mi găsi fericirea promisă, am fost aproape de a-mi distruge nu numai trupul ci și mult mai rău, sufletul. Plăcerea și dorința oarbă lucrau la nimicirea mântuirii mele.