Shannon, fata din scaunul cu rotile

http://intrebarileinimii.blogspot.com

   Scaunul ei cu rotile şi zâmbetul radiant de pe buzele-i tremurânde îţi spuneau un singur lucru: era o fată specială. Deşi nu poseda şarmul lumesc şi nu se îmbrăca după ultimele tendinţe ale modei, Shannon ştia ceva. Ea nu mai era a ei.
Cu 2000 de ani în urmă, Cineva special murise pentru a o salva. Purtase o cruce grea de 100 de kilograme şi o cunună de spini pe frunte, iar palmele şi picoarele Sale fuseseră pironite.
   În loc de apă, Iubitul ei primise oţet. Şi palme peste faţă, şi bătăi usturătoare. Scuipat în faţă şi urât fără temei. De ce?
Shannon încerca să descopere misterul de la Calvar. Asta o făcea şi mai specială în ochii Săi, dar şi mai dezapreciată în ochii lumii. Oamenii o făceau ciudată şi odată chiar făcuseră o povestioară "drăguţă" despre ea, după care au postat-o pe un cunoscut site de glume de pe internet.
   Această fată preţioasă şi scumpă pentru El era dizgraţiată şi fără de valoare pentru lume. Nu era îndeajuns de frumoasă pentru a fi model, şi nici măcar nu putea umbla. Un accident de maşină de când avusese 9 ani a avut urmări asupra ei. Din ziua aceea, scanunul cu rotile era picioarele ei.
   Băieţii nu se înghesuiau să o invite la întâlniri, dar ei, nu-i păsa de prinţii lumeşti. Avea un Prinţ deja. Şi acel Prinţ fermecat locuia chiar în inima ei. Nu avea nevoie de telefon ori de e-mail ca să poată vorbi cu El. Pentru că Prinţul ei îi pătrundea deja gândurile mai dinainte de a le gândi ea. Atunci când ea Îi pronunţa numele,El era deja prezent. Pregătit Să povestească şi Să plângă cu ea. Shannon plângea de multe ori. Dar nu din cauză că nu era "îndeajuns de frumoasă", ci din cauză că nimeni nu făcea ceva pentru copiii orfani de pe strada ei. Cu toţii păreau absorbiţi de propriile nevoi şi cu toţii se iubeau prea mult pe ei înşişi pentru a mai iubi şi pe acei bieţi orfani.

   În fiecare zi Shannon mergea singură cu mâncare la copiii aceia iubiţi. Mai ducea cu ea o carte de cântări de laudă la adresa Prinţului ei şi bineînţeles nelipsita Biblie. Cu greutate de mişcare, ajungea cu încetişorul după un drum lung. Toţi copiii o aşteptau din stradă şi fugeau în calea ei ca s-o ajute să ajungă cât mai repede la ei. O îmbrăţişau şi nu de multe ori fusese cât pe aici să dea cu ea de pământ. Din dragoste pentru Shannon, aceşti copii străbăteau zi de zi întregul oraş pentru a strânge bani pentru o operaţie care i-ar fi putut reda zânei lor mobilitatea de a se mişca de una singură. Ea însă mereu le spunea:
   -Poate că dacă El mi-ar înapoia mersul, nu aş mai vrea să vin pe la voi! Aşa că, prefer să rămân aşa cum sunt. Nimic mai mult şi nimic mai puţin decât atât.
   Cu lacrimi în ochi copiii o îmbrăţişau iar şi îi spuneau lui Shannon:
   -Zână Shannon, atunci în Rai o să poţi umbla?
   -Oh,răspundea Shannon,în Rai voi zbura!
   Şi faţa i se lumina de fiecare dată când vorbea despre Casa ei. Îşi dorea cu ardoare să ajungă Acasă, dar ştia că încă mai are de lucru aici, jos. Dar aştepta cu credincioşie momentul solemn în care Prinţul o va chema Acasă.
   Shannon vedea cum multe fete încercau mereu să atragă atenţia asupra lor. Ele căutau dragostea în relaţii cu băieţi ,dar acele idile nu durau decât cel mult câteva luni, poate uneori un an. Mereu le spunea acelor fete căci cheia spre o poveste de dragoste magică este Dumnezeu. Doar El este Autorul dragostei adevărate. Era batjocorită şi mereu luată în glumă pentru spusele ei.
   În jurnalele ei, ea scrisese atât de mult, încât chiar putuse din notiţele ei să scrie o carte. Dar era timidă. Îi era teamă că lumea nu i-ar aprecia munca, aşa că ţinea totul pentru ea. Prietena ei cea mai bună era Megan, o fată populară care văzuse în Shannon pe Isus. O aprecia şi adeseori îi cerea sfatul. Ea a fost aceea care îi dăduse lui Shannon ideea să scrie o carte. Şi ea ajutase ani mai târziu la apariţia acesteia, dar pentru asta trebuise să sufere.

   Într-o zi însorită de primăvară, Shannon cu pacheţelele de mâncare şi cu Biblia pornise iar la copiii ei. Merse cât merse pe trotuar, dar trebuia să treacă drumul care era întotdeauna un pas dificil pentru ea. Înainte de a trece drumul se asigurase dacă nu vine vreo maşină, iar apoi trecu jumătate din drum. O maşină apăruse de nicăieri şi parcă accelerase mai tare atunci când o  văzuse pe Shannon pe trecere, care privise pentru ultima oară cerul albastru, iar apoi plecase Acasă. Copiii orfani cu lacrimi în ochi şi urlând din toate puterile lor, au alergat înspre zâna moartă. Zăcea fără viaţă pe trecere ,iar un fir de sânge îi curgea din nas. Zâmbea. Scaunul cu rotile era distrus în curtea unui pensionar furios, iar şoferul fugise de la locul accidentului, luând cu el viaţa preţioasă a unei fete.

   La înmormântarea lui Shannon părea că toată lumea se trezise dintr-un somn adânc.

   Parcă bobul ce ea-l plantase în inimile fiecăruia începuse să rodească. Fetele acelea ce căutaseră dragostea în idile pământeşti, trăiau acuma o poveste de dragoste autentică cu Prinţul inimii lui Shannon. Copiii aceia orfani fuseseră adoptaţi de o familie iubitoare. Megan cu privirea-i mută, avea în mână un exemplar din cartea Shannonei, intitulată: "Memoriile unei zâne dintr-un scaun cu rotile". Întregul oraş plângea pentru Shannon. Chiar şi cerul plânse în ziua aceea.
Dar undeva pe bolţile galaxiilor, ea zbura printre stele. Se plimba prin inimile oamenilor şi însenina vieţile orfanilor ei iubiţi. Devenise un înger. Isus o luase de mână şi îi spuse:
   -De azi înainte, tu vei fi Îngerul Orfanilor. Iar Eu voi fi cu tine. Mereu ţinându-ne de mână, vom zbura între Cer şi Pământ şi vom pregăti un loc pentru cei ce nu au unul acolo jos.
   Într-o însemnare din jurnalul ei Shannon scrise: "E ciudat atunci când mori cum oamenii încep să te asculte."