Servitoarea Maria

   Trebuia cărată apă în casă. Erau haine de spălat, fasole de ales, tortile de copt şi o mulţime de alte lucruri pe care Maria trebuia să le facă. Îşi îndreptă spatele ostenit şi privi lung spre uşă. Se întreba ce făcea mătuşa ei în clipa aceea. Şi cum mergea oare treaba la restaurant, a găsit pe altcineva să-i ia locul? Primea mai mult decât primise ea?

   Se bucura că nu mai trebuia să lucreze acolo. Lupe era greu de mulţumit şi îi era dor de mătuşa ei, dar măcar aici nu trăia cu teamă. Zilele erau grele pentru ea dar cel puţin noaptea era linişte în casă.

   - Maria! Vocea ascuţită a lui Lupe îi întrerupseră gândurile. Ai prea multe de făcut ca să visezi cu ochii deschişi. Nu primeşti mâncare până nu termini totul aici!

   Maria se aplecă asupra măngălaului şi săpuni bine fusta lui Lupe. Apoi o frecă cu putere... simţi cum mâinile o dureau puternic, iar stomacul îi era gol. Ştia si ea că se află la mila lui Lupe. Iar Lupe ştia că nimănui nu-i pasă dacă Maria era nefericită. Îşi freca locul unde o plesnise Lupe cu o zi înainte.

   Îmi dădeam silinţa să am grijă de copii, aşa cum îmi spusese mereu să fac, îşi derula ea cu amărăciune întâmplarea, dar ea zice mereu că-i vina mea că ei se ceartă... şi mi-e groază când e Carlos acasă... Stoarse rochiţa şi o puse peste teancul din coş. Acum trebuia doar să verse apa şi să pună la loc albia, apoi putea să manânce. Ceilalţi copii deja mâncaseră. Mai rămasese ceva? Da, mai era ceva fasole aburindă acolo, iar pe masă erau doua tortile... linse bine oala şi mâncă ultima firimitură... niciodată nu se simţea sătulă... şi era foarte singură.

   Oare toate familiile sunt nefericite ca ei? se întreba Maria. Se pare că mereu se ceartă.

.......................................

   Într-un târziu Maria adormi. Visa  că era afară în noaptea întunecată. Încerca să fugă, dar picioarele nu voiau s-o asculte.

.......................................

   -   Matuşă Lola! Câta vreme a trecut de când nu te-am mai văzut! Nu-mi vine să cred!

   - Ascultă, Maria ai lucrat aici mai bine de doi ani. Tot timpul ăsta a fost foarte greu pentru mine. Vocea ei trăda cât era de ostenită, iar Maria putu să vadă cât îmbătrânise... Am venit pentru bani, urmă matuşa. Am nevoie urgentă de bani. Hai, ai ceva, nu-i aşa?

   - Nu... n-am, răspunse Maria. Am întrebat-o odată pe Lupe despre plata mea, iar ea mi-a zis că-mi foloseşte banii să-mi cumpere haine. Mi-a luat chiar şi o pătură.

   - N-are cum să cheltuiască doi peso pe aşa ceva în fiecare zi. Îţi aduci aminte, a promis doi peso în fiecare zi!

...............................................

   - Să-i dau bani... ei? pufni iritată Lupe trântind ibricul de cafea pe plită. Femeia aia şi-a ieşit din minţi. Zi-i că nu vreau s-o văd în faţa ochilor. Nu vede niciun bănuţ de la mine! Am nevoie de fiecare bănuţ pe care-l am, şi dacă n-ar fi aşa, ţi i-aş da ţie, Maria. Îi meriţi!

   Maria duse mesajul mătuşii şi apoi o urmari cum se îndepărta supărată... Maria văzu disperarea din ochii ei şi-i era milă de ea. Îl luă de mână pe micuţul Pepe.

   - S-au terminat orele la şcoală, îi zise ea. Îi vezi pe toţi copiii aştia care fug pe drum? Înseamnă că-i aproape timpul mesei. Teresa şi Pedro vor fi acasă curând.

   - Şi tu vei merge la şcoală, zise Maria încet, şi o să înveţi să scrii şi să citeşti. Dar eu sunt un copil orfan şi de aceea nu pot merge... Maria se sprijini de poartă.

   Obişnuiam să mă uit la şcolari în fiecare zi, se gândi ea. Dar mi se pare că a trecut atâta vreme de când nu mi-am mai făcut timp pentru asta.

   Pe drum treceau copii mai înalţi şi copii mai scunzi, la fel ca şi pe vremuri. Unii erau bine îmbrăcaţi, alţii arătau mai sărăcăcios. Unii erau retraşi, în timp ce alţii râdeau şi sporovăiau întruna. Dar acum era ceva diferit. Pentru prima oară Maria realiză că toţi copiii erau mai mici decât ea, şi pentru prima dată era sigură că nu va merge niciodata la şcoală. Îşi şterse lacrimile din ochi şi se grăbi să ducă porumbul în casă. (scurte citate sau idei principale din capitolul 10)