În loc de patru ani de teologie, eu am făcut doi ani, zi şi noapte prin practicarea suferinţelor prin care mi-am însuşit cunoştinţele necesare în lucrare. Nu am învăţat limbi străine, ci limba suferinţelor, care este cea mai grea formă de vorbire; să zâmbeşti când te doare, să încurajezi pe altul când tu însuţi eşti în suferinţă. Toate acestea nu se pot realiza decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Când eram în lucrarea Domnului nimeni nu ştia că am necazuri în familie şi că învăţam pocăinţa în termeni practici, în timp ce păstoream turma lui Isus Hristos. Un proverb spune că „cel sătul nu îl crede pe cel flămând şi sănătosul nu crede pe cel bolnav” de aceea pocăinţa noastră trebuie să fie de ordin practic. ordin practic.
Când soţia mea a născut a treia fetiţă (datorită faptului că eu nu eram de acord cu multe vederi ale comunismului), unul din medicii de la spital, care a asitat la naşterea fetiţei mele, în urma naşterii a injectat morfină în organismul soţiei, pentru a-i face o intervenţie chirurgicală. Sub comunişti era regulă la spitale să duci soţia la maternitate şi să nu mai calci pe acolo, decât atunci când îţi dă voie medicul. Au adormit-o pe soţia mea şi n-au mai putut-o trezi decât cu lovituri şi strigăte. A rămas atât de plină de morfină, încât nu suporta nici un motiv de întristare şi se poticnea în cele mai neînsemnate lucruri. Nici nu putea face mâncare şi nici nu mânca, decât dacă îi făceam eu mâncare şi-i dădeam să mănânce. Cu trei fetiţe mici, care aveau nevoie de îngrijire, fără serviciu, căci am rămas să lucrez în agricultură, ca să pot fi la dispoziţia Domnului în sectorul unde slujeam cele douăzeci şi două de biserici, fără mijloc de transport propriu, plus soţia bolnavă acasa. Boala soţiei mele era de aşa natură că nu îmi permiteam să o las singură, nici măcar cu mama ei, căci nu suporta pe nimeni în afară de mine să o îngrijească.
O întâmplare foarte semnificativă din perioada aceea grea a avut loc cu ocazia Crăciunului din anul 1956. În perioada aceea eram aşa de săraci că nu aveam bani nici să le cumpăram haine la fetiţe, aşa că soţia mea le croia din hainele ei, ca să aibă haine să poată merge la biserică. Pâinea se dădea pe cartelă, dar numai celor cu servici la stat. Ceilalţi nu primeau pâine nici pe bani. În cursul săptămânii dinaintea Crăciunului nu am avut în casă decât zece lei. O pâine costa trei lei şi eram cinci persone în casă. Alţi oameni cheltuiau sume mari de bani pe lucruri inutile, dar noi nu aveam nici o bucată de pâine pe masă. A sosit şi seara Crăciunului. Toţi fraţii erau voioşi, biserica întreagă se bucura dar păstorul lor era trist căci nu avea o bucată de pâine. În seara aceea nu ne-am dus la biserică, ci am stat acasă necăjiţi, fără alimentele de bază în casă. Aş fi vrut să pot cumpăra măcar un kilogram de mere, dar nu aveam bani. Am închis poarta, ca să nu vină colindătorii, pentru că şi lor trebuia să le dăm ceva, măcar câte un măr pentru copii, sau ceva bani, dar nu aveam nici unele. Pe colindătorii mari trebuia să îi invităm în casă şi să-i servim cu câte ceva. Dar cu ce? mai degrabă am încuiat poarta şi uşa de la casă, ca oamenii să creadă că nu suntem acasă.
Am plâns amândoi şi ne-am culcat. Dar cum să dormim când ştiam în ce stare ne aflam? Am stins lumina şi am stat pe întuneric, ca să nu ştie nimeni că eram acasă. Vremea era ploioasă şi drumul plin de noroi. Parcă şi vremea plângea de jalea nostră. Stând în pat fără să putem dormi, între ora douăsprezece şi unu noaptea cineva ne-a bătut la geam şi m-a strigat pe mine. Soţia mi-a spuns să nu răspund pentru că nu ştim cine este şi să nu trebuiască să îi dăm de mâncare, să vadă în ce stare suntem.
Dar omul a continuat să bată, încă odată şi încă odată. Atunci m-am ridicat din pat, am deschis geamul şi am rămas uimit văzând că era fratele Olteanu de la Valea Largă cu un sac în spate. L-am primit înăuntru şi el ne-a întrebat:- „Ce-i cu voi că toată săptămâna aceasta nu am avut linişte? Un glas îmi zicea mereu: „du-te la fratele Kerecheş” până la urmă m-am hotărât să pornesc la drum. Mi-am pus într-o plasă câteva mere, să nu vin cu mâna goală, dar o soră căreia îi spusesem că vin la voi, mi-a adus un cozonac, altă soră a auzit că vin şi a adus o pâine, o altă soră a venit cu un sac plin cu mere. Am luat un săculeţ şi le-am aşezat pe toate în el; atunci a mai venit o soră şi a adus un picior de porc, astfel că n-au mai încheput toate în sacul acela mic. Am luat un sac mai mare şi l-am umplut şi pe acela, şi am plecat pe jos (drumul era de aprox. 30 km) până la Câmpia Turzii, de acolo am luat trenul până la Turda şi de acolo am continuat încă o oră pe jos cu sacul în spate de aceea am ajuns la ora aceasta aşa târziu, frânt de oboseală. ”Atunci ne-am plecat pe genunchi şi am mulţumit Domnului cu ochii în lacrimi, căci El are grijă de cei săraci. I-am povestit fratelui Olteanu toată starea noastră, ca să se bucure de lucrarea minunată la care l-a folosit Domnul. Apoi am avut mai bine de o săptămână şi pâine şi carne, pentru care L-am lăudat pe Domnul care zice: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi!” (Evrei 13:5), iar în alt loc scrie în privinţa venirii fratelui olteanu: „ Dar Dumnezeu, care mângăie pe cei smeriţi, ne-a mângăiat prin venirea lui Tit (în cazul nostru, Olteanu), şi nu numai prin venirea lui ci şi prin mângăierea cu care a fost mângâiat şi el de voi." În aceaşi perioadă mă aflam în biserica din Roşia Montană cu ocazia unui botez, o soră pe numele Zamfira a avut o vedenie şi mi-a spus: „am văzut în vedenie că erai foarte trist şi spuneai: Doamne până când mă laşi că nu mai pot?” i-am spus „da soră aşa este!” Cu toate acestea eram plin de curaj şi nimeni nu bănuia că trec prin lipsuri şi dificultăţi atât de mari, pentru că nu doream ca problemele materiale să se interferenţieze cu lucrurile duhovniceşti şi Evanghelia să fie compromisă: „ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” (Filipeni 4:12-13). Iarna aceea a fost foarte grea: trebuia să găsesc ceva de lucru ca să pot face faţă greutăţilor care mă împresurau, căci nu puteam să stau nepăsător faţă de familia încredinţată de Dumnezeu: „dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (1Timotei 5:8).A venit la mine un frate care ştia de necazurile mele şi mi-a spus:- „Nu vrei să vi cu mine la lucru? Căci am găsit ceva de lucru la un evreu, care are nevoie de cineva să descarce două vagoane încărcate cu piatră de carieră şi plăteşte şaptezeci de lei vagonul.”Eu m-am gândit: şaptezeci de lei sunt bani frumoşi pentru un vagon, dacă descărcăm împreună două vagoane într-o zi, voi avea bani pentru cheltuieli şi va fi bine. Dar când am ajuns la gară am vazut că vagonul nu era cum ştiam eu de zece tone, ci de cincizeci de tone, m-am consolat că nu trebuie decăt să aruncă, pietrele jos. Dar vagonul avea doar două uşi şi piatra trebuia cărată în braţe până la uşă. Am început cu curaj, dar când ne-am urcat în vagon, am văzut că pietrele fuseseră încărcate cu excavatorul şi erau pline cu pământ şi îngheţate, astfel că fiecare piatră trebuia dislocată cu târnăcopul din grămada mare de pietre. Astfel că ne-au trebuit două zile că să descărcăm un vagon. Gerul era mare şi eu nu stăteam foarte bine cu îmbrăcămintea iar mănuşile îmi îngheţau pe mâini, pentru că pietrele se dezgheţau în contact cu mâinile noastre şi apoi ne îngheţau mănuşile pe mâini. Nici mâncarea nu era foarte consistentă: cumpăram biscuiţi de un leu şi îi mâncam împreună. Pe lângă toate, ne grăbeam cu lucrul, deoarece evreul ne întreba: „când aveţi de gând să terminaţi, căci vagoanele intră în locaţie?” locaţia costa mai mult decât descărcarea vagonului, deoarece la calea ferată era stabilit un termen pentru descărcarea fiecărui vagon. Dacă se depăşea acest termen, paguba pe care o avea calea ferată din pricina locaţiei trebuia plătită de factorul responsabil. Ne-am hotărât să muncim şi noaptea, dar ne lăsau puterile, mai cu seamă din cauză că bolovanii erau mari şi grei. Evreul mergea şi negocia cu cei de la magazia cailor ferate să amâne termenul de intrare în locaţie deoarece vedea cât de mult ne străduiam şi pentru banii aceia nu prea găsea pe altcineva să îi descarce vagonul. Pe lângă această muncă se mai ivea câte o înmormântare care nu permitea întârziere, sau alte probleme ivite printre fraţii din sectorul pe care îl păstoream, apoi mai era soţia bolnavă şi copiii mici.
În Turda era un frate care avea maşină de făcut îngheţată, care-i aduce venituri frumoase. Pe vremea aceea, când comuniştii au lichidat toate posibilităţile de câştig pentru oameni, acest frate avea relaţii sus-puse, reuşind să-şi păstreze fabrica de făcut îngheţată, şi să realizeze nişte venituri mai consistente. Aceasta fiindcă era şi credincios, şi cunoştea starea grea în care mă găseam, mi-a propus să-mi cumpăr un cal şi o căruţă. Mai cu seamă aveam şi nişte pământ, pe lângă Cheile Turzii, la o distanţă de o oră de mers pe jos, de unde mai trebuia trasportat câte ceva acasă. Mi-a plăcut propunerea lui, dar nu aveam banii necesari. Atunci mi-a sugerat să să caut un cal mai ieftin, în jur de 2 000 lei, cât îmi promitea el că mă împrumută, bani pentru care urma ca eu, iarna să îl aprovizionez cu gheaţă pentru ca să aibă vara. Afacerea părea promiţătoare pentru mine, gândindu-mă că am să fac mai multe trasporturi cu calul şi cu căruţa şi am să câştig nişte bani cu care să îmi întreţin familia şi o să pot ieşi din necaz. În vremea aceea, nefiind camioane, toate trasporturile se realizau cu ajutorul cailor. Pentru mine însă lucrurile nu au fost aşa cum m-am gândit că vor fi. Cu două mii de lei nu am putut cumpăra decât un cal care era aşa de slab că abia stătea în picioare, darămite să mai tragă şi căruţa încărcată cu nisip după el. Unii mă încurajau să dau calului bine de mâncare şi o să îşi revină dar nu a fost aşa. Fiind bătrân oricât i-aş fi dat de mâncare, calul tot slab rămânea. A venit iarna, apele erau îngheţate şi calul trebuia plătit. Transportul gheţii trebuia să se facă numai pe ger crâncen, ca să nu se topească pe drum. Era perioada când toate apele erau acoperite cu un strat gros de gheaţă, pe care o tăiam cu securea, apoi luam bucăţile de gheaţă în braţe şi le încărcam în căruţă. Nu era altă metodă, iar când scoteam gheaţa din apă, apa mi se scurgea pe haine şi pe încălţăminte, unde îngheţa pe loc. Apoi cu hainele îngheţate, mă urcam în căruţă şi duceam gheaţa într-o pivniţă mare de 2,5 m şi largă de 4m. Când ajungeam acolo hainele îmi erau îngheţate, tare ca osul. Nu îndrăzneam să intru în casă la căldură, unde hainele se dezgheţau şi apa rece mă pătrundea până la piele. Seara când ajungeam acasă îmi descălţam cu greu bacancii din picioare, căci se rupeau şi nu aveam alţii cu care să îi înlocuiesc. Pentru gheaţa aceasta nu primeam decât un mulţumesc frumos, pe care trebuia să îl înapoiez şi eu fratelui pentru că mi-a dat banii împrumut pentru cal. Acest lucru a durat o săptămână, până când am reuşit să umplu bazinul acela mare, cu gheaţă care mai târziu a fost acoperită cu un strat gros de cherestea ca să o protejeze în timpul verii, deoarece în vremea aceea nu existau frigidere aşa de mari. Când am terminat am fost plin de bucurie că mi-a căzut de pe umăr o povară grea, nu a gheţii, ci a datoriei.
În toată această perioadă nevoile familiei mele creşteau şi fratele căruia i-am dus gheaţa îmi spunea că m-ar fi plătit dacă i-ar fi mers mai bine afacerea cu îngheţată, dar pentru că iarna nimeni nu cumpără îngheţată, şi el se descurca greu. „Căci Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte; fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume îngeri şi oameni". (1Corinteni 4:9) înţeleg de aici că apostolii şi lucrătorii Evangheliei vorbesc despre un Dumnezeu al minunilor, care face bine la toţi oamenii, dar pe slujitorii Săi îi lasă uneori în cele mai mizerabile situaţii. S-ar părea că Dumnezeu nu are milă de slujitorii Săi. Lumea priveşte lucrurile în felul acesta dar din perspectiva lui Dumnezeu lucrurile stau altfel: „Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pierii din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!" (Habacuc3:17-18).
Soţia mea continua să fie bolnavă, iar medicamentele nu o ajutau la nimic. Rugăciunile fraţilor rămâneau şi ele fără rezultat. Nu primeam nici un răspuns din partea Duhului Sfânt, dar eu continuam să lucrez în câmpul evangheliei. Într-o duminică mergeam spre Luncani, pentru a îndeplini o slujbă în Biserică. Am plecat din Turda cu autobuzul spre Câmpia Turzii şi când am coborât din autobuz ca să o iau pe jos spre Luncani (aproximativ 10 km de mers pe jos fără mijloc de transport) surpriza nu a întârziat să apară: deodată mi s-a dezlipit talpa de la bocancul de la piciorul drept. M-am oprit în loc şi am spus: „ce să fac acum că nu pot face un drum de douzeci de km (10 dus, 10 întors) cu un bocanc fără talpă?" Atunci Satana a venit cu propunerea să mă întorc înapoi, căci chipurile dacă Dumnezeu ar fi vrut să merg la Luncani, nu ar fi permis să îmi cadă talpa de la încălţăminte. Am răspuns la aceasta: „Înapoia mea Satano! Chiar dacă mi-ai rupt o talpă, tot mă voi duce în lucrarea lui Dumnezeu şi-mi voi face datoria.” Am trecut pe la un frate care locuia lângă gară nu departe de staţia de autobuz, şi am împrumutat de la el o pereche de bocanci, putând astfel să îmi continui drumul spre Luncani. Am terminat slujba şi m-am întors cu bucurie, iar Satana a rămas de ruşine. După ce m-am întors, am înapoiat bocancii împrumutaţi şi i-am luat pe ai mei, pe cel rupt l-am legat cu sârmă ca să pot ajunge până acasă. Neavând alţi bocanci, i-am dus la reparat în aceaşi zi şi mi-am vazut mai departe de treburi până într-o zi când, călătorind noaptea pe şosea, am zărit un sac căzut în mijlocul drumului. Calul s-a speriat de sac. Am oprit căruţa, am ridicat sacul de jos şi mare mi-a fost mirarea găsindu-l plin cu încălţăminte militară. Abia l-am ridicat de plin ce era: când am ajuns acasă şi am făcut inventarul sacului, am constat că bocancii erau exact pe măsura piciorului meu, nu o pereche, ci cateva zeci. În semn de recunoştinţă pentru faţă de Dumnezeu, am căutat fraţi mai săraci decât mine şi le-am dat bocanci în dar, după cum în dar îi primisem. „Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea pe care arătat-o pentru Numele Lui, voi, cari aţi ajutorat pe sfinţi!” (Evrei 6:10)
