O primăvară de neuitat

   Simţăminte deosebite îmi cercetau fiinţa...trăiri pe care nu le mai avusesem niciodată până atunci...o bucurie de nespus mă cuprindea, nu una oarecare, o bucurie ce nu poate fi descrisă prin cuvintele omeneşti. Mi-aduc aminte cu mare plăcere de acele zile ale anului 2003. Era început de primăvară, ca şi acum. Eram după o lungă perioadă de "convalescenţă" duhovnicească. Însetată şi înfometată după Adevăr. Nu ajunsesem încă să mă întorc la adunare, însă nu mă mai puteam despărţi de Cuvântul Sfânt. Ori de câte ori aveam o clipă de răgaz, deschideam şi citeam. Sorbeam cu nesaţ din izvorul vieţii şi înţelegeam perfect deşertăciunea trăirii prin firea pământească.

   Cu câtă dragoste a lucrat Domnul în acele zile, cu câtă blândeţe şi răbdare. Ar fi putut să-mi poruncească dintr-o dată: "Gata cu calea ta cea largă, din clipa aceasta trebuie să te hotărăşti: Eu, ori lumea!" 

  Dumnezeu însă nu lucrează după cum gândim noi. Pot spune că am trecut printr-o adevărată şcoală, ca şi cea pământească, de la clasa cea mai mică...Domnul mă învăţa, eu, luam aminte. Şi aceasta place foarte mult Creatorului nostru: să ne deschidem urechea, să ne lăsăm conduşi şi modelaţi, să ne supunem voii Sale. Îl strigam aproape neîncetat cu glasul inimii mele. Cântări necântate, neştiute, veneau deseori pe buzele mele, cântări ce mă înălţau, mă făceau doritoare după mântuire, după ascultare. Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată astfel de trăiri, dar nu le mai pot uita nicicum.

   Mi-au revenit cu tărie în memorie pentru că perioada aceasta a anului a fost una specială pentru mine. Eram asemeni apostolului Pavel înaintea naşterii din nou, cu o râvnă nespusă pentru datini şi obiceiuri. Deşi cu mulţi ani în urmă cunoscusem voia Domnului privitoare la aceste lucrări pământeşti, urmam pas cu pas fiecare "rânduială" pe care o auzisem de la femeile mai în vârstă ori de la vecinele mele împătimite după ritualuri. Nu voiam să pierd nimic. Şi totuşi, făceam ceva mai mult decât sufletele de la care învăţasem aceste porunci omeneşti: frecventam cu o dorinţă înflăcărată biserica, lucru pe care ele nu-l făceau decât cu prilejul marilor sărbători din calendarul cultului ortodox - de fapt câteva din ele, nici chiar atunci, deoarece cădeau răpuse de oboseală - (muncă extenuantă datorată pregătirii preparatelor culinare atât de diversificate). Mă puteam dezlipi cu mare uşurinţă de orice, numai să fiu prezentă la slujbele din biserică. Era chiar postul Paştelui. Eu, care până atunci cu mare greutate reuşeam să postesc, devenisem dintr-o dată plină de putere. La început, mergeam la biserica din comună. Doamne, şi ce râvnă pentru rugăciune era în mine! Veneu cuvinte fără încetare, lacrimile curgeau nestăvilite...şi totuşi...ceva mă trezea din stările acelea: femeile din jur mă priveau ca pe o ciudăţenie...ele nu mă puteau înţelege, ele nu se rugau ca mine, ele nu aveau lacrimi pe obraji, ele nu-şi ţineau mâinile împreunate, cred că se şi întrebau "oare ce necazuri ori păcate are această tânără, de nu mai conteneşte cu rugăciunile înlăcrimate?" 

   Simţindu-mă stingherită de privirile întrebătoare, după o vreme, am hotărât să merg în oraş, la o altă biserică, spunându-mi: "Acolo nu mă cunoaşte nimeni, voi putea să mă rog în voie, nimeni nu mă va privi cu suspiciune, nimeni nu va fi curios."  

   Iar Dumnezeu avea răbdare. Şi mă conducea pas cu pas, luminându-mă asupra stării mele. Şi la tot ceea ce făceam îmi răspundea prin Cuvântul Său. Aprindeam lumânări, iar Cuvântul se deschidea: "Eu sunt Lumina lumii", mă rugam "sfinţilor" şi scriam acatiste lungi iar Dumnezeu îmi amintea: "Eu sunt singurul Mijlocitor între oameni şi Dumnezeu-Tatăl" .

   Într-o zi, am avut însă o experienţă înfricoşătoare. Nu  - că Dumnezeu îşi pierduse răbdarea cu mine, dar era vremea să trec un examen!  Pregătisem mai multe alimente pe care să le împart după obicei. Cumpărasem tămâie şi am aşezat-o pe o tăviţă, pe flacăra câtorva beţe de chibrituri. Am trecut tăviţa cu tămâie pe deasupra alimentelor şi apoi după obicei am plecat să "tămâiez " întreaga casă. Nu-mi amintesc prea bine cum s-a întâmplat, dar mi-a căzut din mână deasupra unei pături foarte pufoase, care s-a aprins deodată...Eram acasă doar eu şi fiica mea. Ştiu că am strigat cu putere: "Deschide repede uşa de la balcon!" şi cu o iuţime uimitoare am reuşit să arunc pătura în flăcări şi am auzit un glas care-mi vorbea: "Cu degetul Meu am aprins focul şi-ţi puteam mistui într-o clipă casa, să nu mai aprinzi niciodată tămâie, ştii că acesta nu este un lucru plăcut Mie!"

   A fost o primăvară de neuitat...auzisem glasul Domnului. Domnul, în dragostea Sa faţă de creatura mâinilor Sale îmi vorbise şi mie! Şi de atunci înainte, avea să-mi vorbească neîncetat...Doamne Îţi mulţumesc că-mi vorbeşti!

  Obişnuiam să am aprinsă în permanenţă şi o candelă în bucătărie, aşezată sub calendar. M-am dus degrabă şi am stins-o. Şi în urma acelei întâmplări, am primit eliberare totală de orice datină şi ritual! Cu adevărat avusesem un examen greu...dar Dumnezeu a fost Acela care m-a ajutat să-l trec. Şi mă rugam: "Doamne, vreau să capăt o credinţă adevărată, vreau să am o trăire după voia Ta! Mi-ai arătat încă odată că nu-Ţi place această formă de închinare, că Mă vrei cu gelozie pentru Tine, du-mă înapoi în biserica pe care am părăsit-o cu 21 de ani în urmă, sau du-mă acolo unde vrei Tu să fiu eu!"

  Timpul trecea, iar eu tot amânam...Într-o zi însă, de pe pat de suferinţă, ( de unde mulţi au crezut că nu voi mai avea scăpare) Dumnezeul nostru m-a sculat, şi prin puterea Duhului Sfânt, m-am văzut purtată şi dusă înapoi de unde încheiasem un legământ special. Era prima duminică a lunii iulie. Nu numai printre fraţi şi surori a fost o mare bucurie, ci şi acolo, sus, în cerul Sfânt...căci încă un suflet se întorsese cu adevărat la Domnul. Cât timp a durat slujba, lacrimile nu au încetat să curgă...dar ele, strânse în potir, amestecate cu rugăciunile au avut trecere mare înaintea Creatorului care mi-a dat şi vindecare totală de boala ce mă pusese pe pat greu de suferinţă.

   Dragii mei, acestea toate nu sunt poveşti, eu le-am trăit aievea, iar de atunci, neîncetat dau slavă Celui ce m-a călăuzit şi m-a îndrumat într-o trăire după voia Sa.

   Slăvit să fie Domnul!