Normalitatea supranaturalului

A fi cu cei care sunt aproape de moarte ne aduce mai aproape de nemurire, pentru că cei ce sunt pe moarte vor păși curând în eternitate. Pe patul morții este posibil să ai o priveliște a vieții viitoare. Ceea ce ne uimește în experiențele celor aflați în preajma morții este cât de natural devine supranaturalul. Asemenea intruziuni sunt neașteptate, probabil, dar nu extraordinare. Chiar dacă unii explică aceste apariții drept rezultat fizic al procesului morții, creștinii, de-a lungul istoriei și cei care-și petrec timp cu bolnavii aflați pe moarte astăzi, deseori cred că există explicații spirituale pentru evenimentele care par așa de spirituale, la sfârșit de viață.

Suntem obișnuiți cu o imagine sinistră, cu o coasă, așa cum apare moartea în povești și filme de groază, dar nu prea vorbim despre versiunea vizitatorului din viața reală care pentru Paul și Edward pare să fi fost binevenită, nu înspăimântătoare. Deși imaginea văzută de cel aflat lângă patul bolnavului nu se potrivește neapărat cu ceea ce experimentează muribundul, se pare că persistă ideea venirii unei persoane care însoțește pe cel ce urmează să treacă din viață. Muribunzii anunță adesea vizite prietenoase, rareori chiar ostile, uneori ale persoanelor necunoscute, alteori ale prietenilor sau ale unor rude. De obicei, aceștia vin să-i ajute în viitoarea călătorie.

Dumnezeu lucrează în multe feluri la patul bolnavilor. Unii experimentează o putere spirituală sublimă atunci când sunt martori la moartea cuiva. Alții trăiesc intens o întâlnire cu lumea spirituală în proximitatea morții iar alții, descoperă o reînnoire a vieții spirituale, în urma diagnosticului unei boli terminale, în timp ce ei sunt încă în putere.

Nancy Capocy, o creștină devotată și directorul unui azil din suburbiile orașului Chicago, a asistat la sute de decese. Ea spune că procesul morții este la fel de miraculos ca cel al nașterii. Este un eveniment fizic înconjurat de mister și miracole. Asistarea la acest proces, mi-a întărit credința, pe măsură ce am văzut oameni trecând dincolo.

Capocy spune că prezența ființelor spirituale este una obișnuită. Îi privesc cum mor și aproape că pot spune ceea ce văd. Capocy mărturisește că pacienții ei vorbesc adesea despre ceea ce văd sau sunt conștienți de prezența unor persoane nevăzute de ceilalți.

Unii spun că aceste viziuni sunt halucinații, rezultate ale transformărilor chimice care au loc în creierul aflat pe moarte.

Eu nu cred acest lucru! - spune Capocy. Eu cred că vorbesc cu oameni care au murit. Și nu cred că sunt halucinații ci că văd într-adevăr acele persoane. Ei au conversații reale cu ele; cei ce au murit înainte, îi cheamă acasă. Și când văd toate acestea, mi se reconfirmă propriile convingeri religioase.

În loc să o așteptăm pur și simplu sau să ne înspăimântăm de imaginea sinistră cu o coasă, moartea poate fi, - de fapt este, atunci când o lăsăm să fie - o călătorie spirituală la fel de reală ca mântuirea noastră.

O asistentă din Minesota mi-a povestit despre contrastul multelor morți la care a fost martoră la terapie intensivă, în spital și anticiparea și pregătirea pentru moartea bunicii ei. Am văzut morți îngrozitoare în spital - spunea Faith. În zilele noastre se dorește a împinge cât se poate de departe momentul trecerii, a folosi tehnologia la maxim, până nu mai poți.

Ca asistentă, Faith crede în munca pe care o face și în importanța îngrijirilor medicale pe care le aduce. Totuși, când a fost vorba de bunica ei care avea insuficiență renală, a zis că cea mai importantă decizie pe care a luat-o a fost să nu meargă la spital.

Bunica avea în jur de optzeci de ani când a murit. Suferise poliomielită în copilărie, dar trăise destul de bine cu acest lucru. Era activă, ca o persoană tânără, deși afectată de boala sa. Șchiopăta și se poticnea mereu. Dar când a fost diagnosticată cu insuficiență renală, a decis să nu accepte dializa, sistemul prin care o mașină filtrează toxinele din sânge. A zis: nu vreau să merg de trei sau de cinci ori pe săptămână, să stau într-un scaun o jumătate de zi în care să fiu letargică și să sfârșesc obosită. Am de gând să stau lungită în casa mea cât voi putea!

Exact așa a și făcut! Faith spunea că ea este creierul casei iar soțul ei, puterea. Au lucrat bine împreună ani de zile. Dar în cele din urmă, bunica lui Faith a făcut câteva drumuri la spital la intervale scurte de timp sfârșind prin a fi asistată medical într-un azil. Devenise clar prin teste, dar și din cauza problemelor continue de sănătate, că trupul ei va ceda.

Bunica era foarte realistă - admitea Faith. Ea spunea familiei: N-am să mă simt mai bine chiar dacă faceți asta sau cealaltă! Am avut o viață bună. Am fost binecuvântată! Au optat pentru un program de îngrijiri care se axau pe minimalizarea durerii mai întâi, și apoi celelalte. Serviciile venite din partea azilului au susținut mult familia, ne spune Faith.

Cu câteva zile înainte de a muri, bunica lui Faith a spus familiei să nu o ducă la spital atunci când tensiunea arterială va începe să-i creeze probleme, lucru de așteptat și repetabil în boala sa. Faith recunoștea că aceea a fost cea mai importantă decizie care a condus către o moarte frumoasă. Trebuie să-ți spui: încep să mor și trebuie să mă lăsați aici să mor. Altfel, ar fi fost grăbită spre spital, ar fi trecut prin tot procesul de recepție, admitere și așa mai departe. Mai trecuse de două ori pe acolo. Nu merita.

Drept urmare, spune Faith, a murit în azil, cu noi toți împrejurul ei. Familia și bunica ar fi preferat să fi fost acasă dar nu a mai fost posibilă retragerea ei din centru de îngrijiri. Astfel, cei din familie au hotărât să facă din camera ei, casa lor, aducând lucruri de la ea de acasă și vizitând-o cu regularitate.

EA CHIAR M-A ÎNVĂȚAT CUM SĂ TRĂIESC ȘI CUM SĂ MOR! - spunea Faith.