Nașterea lui Susi -1-

-Dă-ne nouă astăzi... murmură Helen... pâinea noastră cea de toate zilele...

Era o rugăciune pe care o rostea din ce în ce mai des în ultimile zile. Cu toate că acum primea regulat alocația pentru întreținerea copiilor, îi era din ce în ce mai greu să obțină mâncarea necesară.

Dar și mai grav era faptul că Helen se îmbolnăvise și era foarte slăbită. Nu prea se avea încredere în doctori, așa că îi evita pe cât posibil. Dar când văzuse că îi era atât de rău încât nu se mai putea ține pe picioare, merse la doctorul Richels pentru un consult.

După o consultare minuțioasă, doctorul îi spuse:

- Doamnă Hasel, sunteți însărcinată!

Helen era uimită. Când reuși totuși să se adune, nu putu rosti decât atât:

- Nu sunt însărcinată!

- Ba sunteți însărcinată, am să vă scriu o adeverință care vă va da dreptul la o porție dublă de pâine, orez, lapte și unt.

- Domnule doctor, sunt sigură că nu sunt însărcinată. Soțul meu este în Rusia. Și n-a mai fost în permisie de luni de zile.

Vocea doctorului Richels era cât se poate de blândă:

- Nu vă impacientați doamnă Hasel. Am mai văzut femei însărcinate al căror soț nu era acasă. E vorba de natura umană - oamenilor le este greu să fie singuri. Oricum, aveți aici certificatul pentru porții duble de mâncare. Veniți din nou peste o lună.

Helen se ridică de pe scaunul din fața biroului lui, clătinând din cap. Dar mâncarea pe care o putea primi acum era o binecuvântare pentru copii și reprezenta un supliment pe lângă zarzavaturile pe care le culegea din mica lor grădină.

Înainte de începerea războiului, ea și soțul ei închiriaseră această mică grădină. Helen lucra în fiecare zi în această grădină, folosind fiecare centimetru d epământ pentru cultivarea legumelor, pe care le conserva pentru iarnă. La sfârșitul toamnei, merseră din nou să culeagă de pe câmp cartofii care nu fuseseră recoltați de fermieri. În altă zi, luară autobuzul până la capătul orașului și merseră în pădure pentru a strânge alunele care căzuseră pe jos și acopereau pământul ca un covor. Umpleau săculeț după săculeț. Mergeau apoi acasă, iar Helen zdrobea micile alune și extrăgea din ele câteva căni de ulei prețios.

- Ce mai face bebelușul?

(o întrebă după o lună doctorul Richels)

- Nu sunt însărcinată!

(... continua ea să spună... )

Dar el râdea pe ascuns și îi reînnoia certificatul pentru porții suplimentare.

În cele din urmă, după șapte luni, doctorul recunoscuse faptul că o diagnosticase greșit. Aceasta nu contribui prea mult la încrederea pe care o avea Helen în doctori. Dar își dădea seama că Dumnezeu Se folosise de acest bărbat ca să își susțină familia cu hrană.

În tot acest timp, bombardamentele asupra orașului Frankfurt nu conteneau. Noapte după noapte, Helen și copiii erau smulși din somn de țipătul sirenelor antiaeriene. În fiecare noapte alergau pe străzile orașului către buncăr.

Într-o noapte, atacul fu mai furios decât în oricare altă noapte.

- Kurt! Gerd! Helen! Treziți-vă1 Treziți-vă!

Dar timp de câteva minute nu îi putea trezi pe copiii care căzuseră într-un somn adânc. Când în cele din urmă reuși să îi trezească și să iasă din casă, străzile erau deja pustii. Peste tot în jurul lor puteau auzi șuieratul bombelor care cădeau și exploziile asurzitoare.

Nu vom reuși să mai ajungem la bucăr... își spuse Helen doar pentru ea.

Cuprinsă de disperare, îi trase pe copii spre o casă pe care o văzuse în cale, pentru a se ascunde la subsolul ei. Ajunse la ușă și ciocăni. Li se deschise brusc și o mână îi trase cu putere înăuntru după care ușa se trânti în spatele lor.

În lumina confuză pe care o răspândea o lampă cu kerosen, Helen distinse siluetele mai multor oameni adunați laolaltă. Observă că proprietarul locuinței respectase decretul dat de guvern și își echipase casa cu măști de gaze, saci cu apă și pături cu care să poată singe focul. Pe peretele din fața lor erau aliniați saci cu nisip. Una din armele Aliaților erau bombele cu fosfor. Dacă o picătură de fosfor îți atingea mâna, o și găurea. Apa nu putea fi un remediu pentru arsura pe care o producea fosforul. Doar dacă îți puneai mâna în nisip stopai efectul fosforului.

Cu cât bombele se auzeau din ce în ce mai aproape, cu atât mai tare se zguduia și podeaua beciului. Oamenii din adăpost stăteau întinși pe burtă, cu palmele peste urechi, ca să nu li se spargă timpanele din cauza zgomotului prea puternic, și cu gurile deschise, ca să nu li se rupă diafragma din cauza presiunii aerului.

Încetul cu încetul, bombele începură să se rărească. Cei din ascunzătoare simțeau că nu mai aveau oxigen. Cu mare precauție, unul din cei aflați acolo deschise încet ușa pentru ca, prin deschizătura făcută, să vadă o limbă de foc ce ardea în casa cuprinsă de vâlvătaie.

Toți rămaseră pe loc, șocați. Cuprinsă de disperare, Helen simți că trebuie să acționeze.

- Trebuie să ieșim, dacă nu, vom muri sufocați.

Înfășcă păturile și le băgă în apă și dădu fiecăruia câte una. Înfășurați în pături, ieșiră unul câte unul din ascunzătoare și trecură prin flăcări. Kurt ieși primul apoi Lotte și Gerd. Ea ieși după ei. Gerd, curios să vadă ce se întâmplă, ridică pătura. O flacără îi atinse fața și până să ajungă cu toții de partea cealată, sprâncenele îi arseră cu totul.

Încă șocați și tremurând din tot corpul, Helen și copiii se îndreptară spre casă. Spre marea lor mirare, apartamentul lor nu fusese atins.

Helen nu mai primi nici o veste de la Franz timp de câteva luni. Era în viață? Doar datorită veștilor care ajungeau la ea ocazional mai afla câte ceva despre pionieri și locurile pe care le mărșăluiau. Cu ajutorul unei hărți a Europei de Est, Helen și copiii urmăreau traseul lui Franz prin Europa și încercau să-l determine cât mai exact.

Într-o zi mohorâtă de ianuarie, la ușa apartamentului lor se auzi o bătaie. Gerd alergă să deschidă.

- Bună ziua!

(spuse el politicos unui om cu o statură înaltă, foarte prost îmbrăcat și murdar... dar, peste o clipă ochii lui se umplură de uimire... )

-Tatiiii! ...

Într-adevăr, Franz era din nou acasă I se dădură trei săptămâni de permisie. Călătorise și schombase multe trenuri și mașini ale armatei dar, în sfârșit, era acasă. Drumul îi luase o săptămână așa că permisia lui se reducea doar la două săptămâni dar asta nu mai conta atâta timp cât erau acasă și era în viață.

Familia, reunită acum, petrecu fiecare seară rememorând pericolele prin care trecuseră fiecare și mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru grija pe care o manifestase pentru ei în fiecare zi.