Megg Woodson

   O cunosc pe Meg Woodson de peste zece ani. Este o creştină devotată, soţie de pastor şi o scriitoare talentată. Cu toate acestea, nu pot să nu mă gândesc la Meg fără să simt o durere în suflet.

   Soţii Woodson aveau doi copii -Pegggie şi Joey- nascuţi, amândoi, cu fibroza chistică. Peggie şi Joey erau numai piele şi os, oricât de mult ar fi mâncat. Tuşeau într-una şi respirau cu dificultate - Meg trebuia să le maseze pieptul de două ori pe zi pentru a le stimula eliminarea mucusului. Erau internaţi câteva saptămâni pe an în spitalul local şi de mici erau conştienţi de faptul că exista probabilitatea să nu ajungă la vârsta maturităţii.

   Joey, un băieţel isteţ, vesel, american sadea, s-a stins din viaţă la vârsta de doisprezece ani. Peggie a sfidat toate predicţiile, trăind mult mai mult. Am fost alături de Megg în rugăciunile sale disperate privind sănătatea lui Peggie. Deşi nu auzisem de nici o vindecare miraculoasă a fibrozei chistice, noi am continuat să ne rugăm pentru vindecare. Peggie a supravieţuit câtorva crize survenite în timpul liceului şi a ajuns la colegiu. Părea să devină tot mai viguroasă, în loc să-şi piardă vlaga, aşa că ne-am făcut speranţe că s-ar putea, totuşi, să se vindece.

   Dar miracolul aşteptat nu s-a petrecut. Peggie a murit la douăzeci şi trei de ani. În noaptea aceea, în biroul meu de la subsol, am dat peste scrisoarea pe care mi-o trimisese Meg după moartea lui Peggie.

   Simt nevoia să-ţi scriu despre cum a murit Peggie. Nu ştiu de ce, însă e o nevoie deosebit de apăsătoare şi, întrucât am decis să nu-i mai întristez şi pe alţii cu necazul meu, am ajuns să nu mai am pe nimeni cui să-i vorbesc.

   În week-end-ul premergător ultimei sale internări, Peggie a venit acasă entuziasmată de un citat din William Barclay pe care îl menţionase pastorul ei. I-a plăcut atât de mult acel citat încât l-a scris pe o bucăţică de carton şi mi l-a dăruit:

   "Suferinţa nu înseamnă doar capacitatea de a face faţă dificultăţilor şi ci puterea de a le transforma în glorie."

   Peggie a spus că pastorul avusese o săptămână grea, probabil, pentru că, imediat după ce a rostit citatul, a lovit amvonul cu palma, după care s-a întors cu spatele la cei prezenţi şi a început să plângă.

   Într-o zi, după o perioadă de internare în care lucrurile nu merseseră înspre bine, Peggie privea în jurul ei, la toată aparatura aceea complicată ce avea rolul de a o ţine în viaţă şi mi-a spus: "Mamă, îţi aduci aminte de citatul acela?" A privit din nou în jurul ei, la toate acele tuburi, şi-a umezit cu vârful limbii buzele uscate, a dat încet din cap, şi-a ridicat privirea încărcată de emoţia experienţei pe care era hotărâtă să o trăiască din plin.

   Cât timp a fost conştientă, şi-a păstrat acel curaj. Directorul colegiului pe care îl frecventa a venit odată să o vadă şi, exprimându-şi dorinţa de a se ruga pentru ea, a întrebat-o dacă are vreo cerere specială. Ea era prea slăbită să poată vorbi, dar mi-a făcut semn cu capul să-i spun despre citatul lui Barclay, şi să-i cer să se roage ca greutăţile prin care trecea ea să se transforme în glorie.

   Stăteam la căpătâiul patului ei, cu câteva zile înainte să moară, când, dintr-o dată, a început să ţipe. N-am să uit nicodată ţipetele acelea înfiorătoare, care mi-au străpuns inima. Asistentele au năvălit din toate părţile şi au încercat să o liniştească, pline de dragoste.

   Asistentele o mângâiau cu afecţiune. În cele din urmă, cuvintele şi mângâierile lor au reuşit să o liniştească într-o oarecare măsură, nu pentru mult timp, pentru că a reînceput să ţipe. Rareori mi-a fost dat să văd atâta compasiune. Wendy, o asistentă de care Peggie se ataşase în mod deosebit, mi-a mărturisit că fiecare dintre asistentele acelea avea cel puţin un pacient pentru care ar fi fost gata să-şi dea chiar şi un plămân, dacă acesta i-ar fi fost de ajutor.

   Aşadar, în atmosfera aceea în care fiinţele umane se cutremurau de durere - asistentele, stăteau în jurul patului ei- pentru că nu o mai puteau ajuta cu nimic, Dumnezeu, care privea la tânăra care-I era atât de devotată încât era gata să moară pentru El spre a-I da glorie, şi care ar fi putut să o ajute, a hotărât să nu facă nimic, lăsând ca moartea ei să se claseze în fruntea groaznicei liste de decese datorate fibrozei chistice.

   Philip, crede-mă, că nu te ajută cu nimic să vorbeşti despre binele ce se naşte din suferinţă. După cum nu te ajută la nimic nici să vorbeşti despre faptul că Dumnezeu permite aproape de fiecare dată ca boala să-şi urmeze cursul ei firesc. Căci chiar şi atunci când intervine, El are puterea de a decide în ce moment să acţioneze, iar în cazul lui Peggie, decizia Lui a fost să îngăduie fibrozei chistice să evolueze. Am momente în care tot ce simt este o durere şi o furie mai puternice decât sentimentele de acelaşi fel pe care le-am trăit până acum. Însă faptul că dau frâu liber acestor sentimente nu le face să dispară.

   Peggie nu a protestat niciodată împotriva lui Dumnezeu. Nu a fost vorba de o constrângere impusă de credinţă; cred că nici măcar nu i-a trecut prin minte să se revolte. Nu ne-am plâns nici noi ceilalţi, care am fost în preajma ei, până în ultimul moment. A avut parte de un sprijin extraordinar. Dragosstea de Dumnezeu era atât de reală încât nimeni nu se putea îndoi de ea pentru a se împotrivi căilor Sale.

   Dacă îţi spun toate astea, în efortul de a ajunge la o concluzie oarecare în privinţa suferinţei îndurate de Peggie şi de mine însămi, este probabil pentru că am fost pusă încă odată în faţa singurului lucru care mă ajută să simt dragostea lui Dumnezeu: o încredinţare mai presus de orice îndoială din partea Lui: "SUNT AICI, MEG". Dar, mă întreb din nou, cum se poate ca El să nu mişte nici un deget într-o astfel de situaţie?

   Gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că nu am mărturisit lucrul acesta nimănui, de teamă să nu zdruncin credinţa cuiva. Să nu te gândeşti că trebuie să spui ceva ce m-ar face să mă simt mai bine. Dar îţi mulţumesc că ai citit ce ţi-am scris. Majoritatea oamenilor nici nu-şi dau seama cât de mult ajută lucrul acesta.

   După ce am citit scrisoarea lui Meg, nu am mai putut lucra nimic în seara aceea.