Mana marului

De fiecare dată când închideam ochii, imaginea pomului bogat în mere roşii mă neliniştea. Visul pe care îl aveam era invadat de un fum alb spre negru şi nu distingeam prea bine umbrele. Îmi era aşa de frică să înaintez în adâncul visului! Credeam că nu aş mai putea să ma reîntorc, să găsesc calea de unde am plecat.

            Mi-am făcut curaj, lăsându-mă purtată de adâncul visului. Umbrele, pe care nu le distingeam, îmi purtau trupul pe mâinile lor. Deodată s-au oprit în faţa pomului încărcat cu frumuseţea merelor roşii. Culoarea lor roşie îţi lua pofticios ochii, dilatând pupilele. Acest pom mă atrăgea, şi bogăţia roşie mă îndemna să o ating. Cuvântul din interiorul meu mă îndemna să mă retrag, simţeam că sub această bogăţie se află răul. Puterea pomului purtător de mere era mai mare decât cuvântul interior.

            Umbrele care m-au purtat spre el l-au înconjurat şi, plecându-se înainte, i-au adus drept ofrandă suflete păgâne, întărindu-l, înfrumuseţându-l. În acel moment, am rugat Cuvântul din sufletul meu să mă lumineze, să mă îndepărteze de malefic. Umbrele m-au legat cu lanţuri reci de stăpânul lor, deschizându-mi palmele. Pomul se scutură, iar în palmă îmi cade fructul său roşu. Mă zbăteam în lanţuri, dorind să alung acel fruct. Am strigat cu atâta putere după îndurarea cerului, rugându-l pe Dumnezeu să mă dezlege de păcatul răului. Lacrimile curgeau şiroaie pe trupul legat, alunecându-mi în palme.

            Deodată, trupul a fost îmbrăcat în voalul luminii, strivind puterea fructului. Mâna albă l-a transformat în cenuşă, risipind-o pe trunchiul pomului. Cuvintele pline de credinţă au coborât din suflet pe pamânt, îndepărtând umbrele, făcându-l roditor şi verde. M-am trezit liniştită.