Mai întâi paiul -2-

Bunica mea aparţinea Bisericii Metodiste. Mă lua cu ea, şi într-o dimineaţă de duminică, era către orele şapte, toţi acei oameni credincioşi strânşi în jurul sobei din mijlocul bisericii, aplaudau şi cântau: 'Oh, Mielul lui Dumnezeu care sângerează pe Golgota, S-a jertfit, însă trăieşte veşnic, şi traieste pentru mine. '

În timp ce aplaudam şi cântam ca ei, în sufletul meu s-a ivit o înţelegere limpede a întrupării lui Isus Hristos. Priveam în sus către Mielul de pe Golgota; credeam că El mă iubeşte şi că a murit pentru mine. Viaţa a intrat în mine, viaţă veşnică. Simţeam că am o viaţă nouă, care vine de la Dumnezeu. Parcă eram născut din nou... Vedeam cum Dumnezeu ne vrea aşa cum suntem... căci El ne-a creat condiţii foarte simple de mântuire. Contează doar atât: 'CREDE NUMAI! ' Această întâmplare a fost adevărată căci din ziua aceea nu m-am mai îndoit niciodată de mântuirea mea. Dar, nu aveam cuvinte. Cu cât trăiam mai mult duhovniceşte, cu atât mă gândeam mai mult însă vocabularul mi-era restrâns, nu îmi puteam exprima gândurile. Semănam cu mama mea în această privinţă. Ea spunea câte o istorioară dar ce spunea era atât de neinteligibil încât tata o întrerupea mereu spunându-i' trebuie să o iei de la capăt'. . nu ştia pur şi simplu să se exprime; şi cu mine era la fel!

Dar, îmi plăcea enorm să iau parte la adunările acelea unde fiecare îşi dovedea credinţa prin fapte. Acolo mă sculam şi eu să comunic ce simţeam în adâncul sufletului meu deşi îmi lipsea puterea graiului. Atunci, mereu izbucneam în lacrimi...

Într-o zi au venit la mine trei barbaţi în vârstă pe care nu îi cunoşteam. Fiindcă plângeam şi nu eram în stare să vorbesc, ei au pus mâinile pe fruntea mea. Atunci, Duhul Domnului S-a coborât peste mine şi am fost pe loc eliberat de acea sclavie. Nu doar credeam că pot vorbi dar chiar puteam deja! Primul suflet câştigat pentru Hristos a fost chiar iubita mea mamă.

Aveam nouă ani, eram considerat mare, aşa că, la ţesătorie aveam normă întreagă. Şcoala nu era obligatorie dar eu nu lipseam de la ea. Era voinţa tatălui meu ca toţi să frecventăm Biserica Engleză. El nu prea avea plăcere să meargă acolo dar îl accepta pe preotul cu care se mai întâlneau la o bere. Eu eram în corul comunităţii deşi nu ştiam încă să citesc dar reţineam repede melodia şi textul. Abia la 12 ani băieţii erau confirmaţi, dar eu deşi nu aveam decât 9 ani, episcopul mi-a pus mâinile pe frunte... Îmi amintesc că am avut aceeaşi senzaţie pe care am avut-o mai târziu când am fost botezat cu Duhul Sfânt Toată fiinţa mea era conştientă de prezenţa Domnului. După confirmare, pe mulţi dintre băieţi îi auzeam certându-se, înjurându-se chiar iar eu mă miram de ei fiindcă nu puteam face aşa ceva, ma deosebeam de ei...

La 13 ani ne-am mutat în Bradford unde mergeam la o adunare metodistă şi deja începusem să pătrund în viaţă mai profund. Eram foarte însetat după Dumnezeu. Comunitatea avea adunări deosebite. Alegeau câte 7 baieţi pentru a vorbi, eu fiind printre ei. Dispuneam de 3 săptămâni pentru a pune la punct o predică de 15 minute. Deci, trei saptămâni, trăiam în rugăciune. Îmi amintesc desele Amin-uri şi Aleluia ale ascultătorilor când vorbeam. Nu îmi amintesc ce spuneam dar ştiu că aveam mare râvnă şi dor să aduc oamenilor mesajul existenţei Mântuitorului în sufletul meu.

În acea vreme vizitam tinerii şi le povesteam despre Mântuitorul meu iubit deşi de multe ori eram respins. Cu cât ei ma respingeau cu atât doream mai mult să le împărtăşesc bucuria pe care o simţeam şi de care aveam parte. Mulţi din ei nu prezentau nici un fel de interes pentru mântuire. Acest lucru era pentru mine o enigmă. Purtam cu mine Noul Testament deşi citeam slăbuţ încă...

Când aveam 16 ani, Armata Mântuirii din Bradford şi-a deschis o adunare. Eu m-am bucurat ştiindu-mă printre acei oameni serioşi. Zilnic eram îndemnat să mă rog şi să postesc pentru salvarea sufletelor. Saptămânal, vedeam cum cete de păcătoşi se predau Domnului din toată inima.

La ţesătoria unde lucram era un tinichigiu credincios care mi-a vorbit de însemnătatea botezului în apă; îmi amintesc cum îmi spunea: 'Dacă-L urmezi pe Domnul, nu poţi şti de acum ce perspectivă se pregăteşte pentru tine'. Plin de bucurie ascultam mesajul Evangheliei de a ieşi din apă o făptură nouă la o viaţă nouă. Aveam peste 17 ani atunci. Tot acest om mi-a vorbit despre venirea Domnului iar când greşeam ceva aveam senzaţia că Domnul va veni curând iar eu nu sunt pregătit să-L întâlnesc. În anumite perioade de timp simţeam o mare uşurare ştiind pe acel credincios lângă mine; văzându-l pe el, ştiam că Domnul nu a venit încă...

La adunare obişnuiam să petrecem multe nopţi în rugăciune. Câţiva au fost ţintuiţi la pământ de puterea Domnului aproape 24 de ore! Credinţa se manifesta zilnic prin dovezi. Ceream la rugăciune Domnului câte 50 până la 100 de suflete. Ooo, cât de uitate au fost toate acestea şi mulţi nu-şi mai dau osteneala de a câştiga sufletele pierdute pentru Isus fiindcă ei tind tot mai mult spre aspiraţiile fireşti, lumeşti!

Priveam la Isus şi cu siguranţă, El era Acela ce mă ajuta în toate!