Încă un pas, doar atât...

Aveam un program destul de aglomerat la biserică, cu toate repetiţiile de cor, fanfară, cor de fete şi alte activităţi care îmi ocupau aproape fiecare seară din săptămână. Eram fericită petrecându-mi timpul în casa Lui Dumnezeu şi credeam că sunt un bun creştin. În timpul zilei eram destul de liberă, având un serviciu lejer, aveam suficient timp pentru “mine”. Îmi plăcea să merg la cumpărături, atât pentru mine, dar mai ales pentru alţii, nepoţi, fraţi, şi chiar necunoscuţi, pentru cei în nevoi.

Îmi amintesc o seară de tineret când completam o hârtie cu diferite întrebări, ultima mi-a rămas în memorie: “Priveşte în oglinda vieţii tale, ce mai trebuie curăţit?” - şi mi-am răspuns mie însămi: nu fur, nu mint, nu fac lucruri care să Îl supere pe Dumnezeu, îmi cinstesc părinţii, merg la biserică aproape zilnic, am reuşit să scap chiar şi de răutatea cu care îi răspundeam mereu vărului meu, m-am rugat mult pentru asta. Atunci am scris răspunsul: “Să îmi controlez mai bine gândurile”. Şi chiar asta doream, ştiam că uneori gândurile mele nu erau gândurile lui Dumnezeu.

Câteva zile mai târziu mă aflam la un dealer de maşini, de mult plănuiam să cumpăr o maşină nouă, şi aşa am şi făcut. Am stat de vorbă cu un băiat, Marius, care urma să îngrijească de maşină în caz că se strica, pentru următorii cinci ani, cât aveam garanţie, apoi am plecat. În săptămâna următoare am primit două telefoane de la Marius, ca să vadă dacă totul e în regulă cu maşina.

Au trecut două luni de când am cumpărat maşina şi el continua să sune frecvent, la început convorbirile erau foarte profesionale, dar pe parcurs au început să devina mai personale.

O lună mai târziu, mă aflam la service cu maşina, pentru control, când m-a abordat din nou Marius şi m-a întrebat dacă ies cu el o cafea. Am stat puţin să mă gândesc şi mi-am spus: de ce nu? E doar o cafea, poate voi avea ocazia să îi spun şi despre Dumnezeu. Ştiam că mă place, şi chiar dacă aveam de gând să stau departe de el, îmi făcea plăcere când mă privea, vedeam în ochii lui admiraţie şi respect.

Am ieşit cu el sâmbăta următoare şi s-a purtat ca un adevărat gentleman. Nu aveam prea multe în comun, dar a ascultat, şi chiar a părut interesat de tot ce îi spuneam, fie că vorbeam despre Dumnezeu sau despre hobby-urile mele. Mi-a spus atunci că şi el e creştin, că Îl iubeşte pe Dumnezeu, şi când l-am intrebat ce face pentru Dumnezeu, mi-a spus că încearca să fie un om bun, să nu mintă, să nu fure, să nu facă rău nimănui, la biserica nu merge, pentru că lucrează duminica. Nu am început să îi predic, m-am decis atunci să îi demonstrez prin fapte că Dumnezeu vrea mai mult de la el.

Am început să ies tot mai des cu Marius şi îmi era tot mai greu să stau departe de el. De câteva ori a încercat să mă sărute dar am refuzat, la început a părut frustrat, dar mi-a spus că nu se grăbeşte. Încercam să îi dau de înţeles că nu vreau mai mult decât o prietenie, dar îmi era tot mai greu să mă conving pe mine însămi de asta. Dumnezeu îmi spunea mereu să mă opresc, dar eu voiam să ‘îi demonstrez prin fapte’ că sunt altfel decât lumea. Mă gândeam mult la el şi ştiam că gândurile mele nu erau după voia lui Dumnezeu.

Într-o zi i-am spus că vreau să mă păstrez curată pentru viitorul meu soţ şi m-a admirat mult pentru asta, mi-a spus că îmi respectă decizia, lucru care m-a făcut mai încrezătoare şi am continuat să ne vedem. Încet am început să cedez în faţa lui. Am început prin lucruri mici, ne ţineam de mână, apoi o îmbrăţişare, un sărut, o mângâiere. Mă gândeam la el chiar şi în timpul programelor de biserică.

Conştiinţa nu îmi dădea pace şi de fiecare dată, după ce ne întâlneam, îmi ceream iertare de la Dumnezeu şi Îi promiteam că nu voi mai face. Nu, până data următoare. Datorită serviciului său, ne puteam întâlni doar seara, şi am început să lipsesc de la biserică, pentru a-l vedea. Lui i se părea perfect normal ce se întâmpla între noi, am încercat să îi spun de câteva ori că nu mai vreau să continuu, dar nu înţelegea care e problema, îmi repeta mereu că o să îmi respecte decizia de a mă păstra pentru viitorul soţ.

Am început să fiu mult mai distantă de părinţi. Nu ştiau nimic de relaţia mea cu Marius şi îmi era frică să stau prea mult în preajma lor, ca să nu mă dau de gol. Chiar am început să îi mint, spunându-le că ies cu tinerii de la biserică, când ieşeam cu el.

Întâlnirile noastre au ajuns să fie mult mai romantice şi de fiecare dată mergeam un pas mai departe. Vedeam în ochii lui că mă adoră, că mă doreşte şi că se străduia să mă facă să mă simt şi eu bine. Şi mă simţeam bine, pentru o clipă, până ne despărţeam, până ajungeam acasă seara şi voiam să mă rog, dar Îl simţeam pe Dumnezeu în celălalt capăt de lume. Încercam să găsesc cuvinte în rugăciune, voiam să mă rog pentru familia mea, pentru problemele cu care ne confruntam ca familie, dar îmi venea în minte un singur gând: orice problemă care o aduceam înaintea lui Dumnezeu părea să fie din vina mea, pentru că mă îndepărtasem de El. Şi atunci, din nou Îi ceream iertare şi Îi promiteam că nu o să mai fac. Nu, până data viitoare.

Era o seară călduroasă de vară, când mă aflam la locul unde ne întâlneam de obicei, un loc retras, ascuns de ochii lumii. Mă simţeam bine în braţele lui şi m-am lăsat dusă de val. Am făcut sex oral în seara aceea.

Nu am putut să mă mai rog zile în şir, iar când mă suna Marius, eram distantă, găseam tot felul de motive să închid telefonul, să nu mai vorbesc cu el. Ştiam că nu era vina lui, el nu mă forţase să fac nimic, ştiam că ţine la mine. Îmi veneau în minte gânduri că nu am făcut mare lucru, sunt încă fecioară, nu mi-am călcat promisiunea de a mă păstra pentru soţul meu... oare? Dupa aceea îmi venea în minte versetul care zice: dacă preacurveşti în inima ta, este ca şi când ai înfăptuit păcatul! Mă simţeam murdară, fără speranţă şi îmi era frică să Îi mai spun lui Dumnezeu să mă ierte. Îi promisesem de atâtea ori că mă voi opri şi nu am făcut-o, simţeam că am întrecut orice limită, nu mai îndrăzneam să privesc spre El. Îl răstignisem de prea multe ori, mă iertase tot de atâtea ori şi era prea mult.

Am hotărât atunci să vorbesc cu Marius despre asta. Să îi spun ce simt. Mă gandisem mult la asta şi ştiam exact ce urma să îi spun când vorbeam cu el. M-a sunat a doua zi şi m-a întrebat când ne puteam vedea di nou şi fără să îmi dau seama i-am spus că totul s-a terminat, că nu mai vreau să ies cu el, că nu îl pot împăca şi pe el, şi pe Dumnezeu şi că Îl aleg pe Dumnezeu. Uitasem cu totul discursul pe care îl aveam aşa de bine întipărit în minte. Dar ceea ce m-a şocat mai mult a fost răspunsul lui: “Deja te-ai murdărit, ce contează dacă o faci din nou?” I-am închis telefonul şi am rămas nemişcată timp de câteva minute, gândindu-mă doar la ultima frază rostită de el. Da, eram murdară, nu meritam iertare, nu meritam ca Dumnezeu să mai privească spre mine, dar dacă deja m-am murdărit, nu inseamnă că trebuie să o fac din nou. Pe haina mea era o pată care credeam că nu se mai poate spăla, dar asta nu însemna că pot adăuga alte pete, poate chiar mai mari decat prima. Nu ştiam ce să fac. Nu îndrăzneam să vin la Dumnezeu, îmi veneau în minte gânduri care îmi spuneau că pentru mine nu mai este iertare. Că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la mine. Mă simţeam singură, nu mai aveam speranţă la Dumnezeu şi tocmai îl alungasem şi pe Marius.

Era miercuri, şi peste o ora începea programul de tineret. M-am îmbrăcat şi m-am dus la biserică, cu inima grea, ştiam că nu mă voi putea ruga şi nici nu aveam de gând să încerc. Nu îndrăzneam. Voiam doar să găsesc o cale de ieşire din starea în care mă aflam, un motiv cu care să mă justific înaintea lui Dumnezeu pentru ce am făcut.

După câteva cântări, s-a ridicat liderul de tineret să dea un îndemn pentru rugăciune şi aveam impresia că fiecare cuvânt rostit de el mi se adresează mie personal. Nu cunoştea starea în care mă aflam, nu ştia cu ce mă confruntam şi nici ce era în inima mea. A spus atunci că Dumnezeu nu alungă o inimă zdrobită (cum era a mea) nu refuză niciodată un păcătos care vine la El cu căinţă (cum mi-aş fi dorit atât de mult să vin, dar nu îndrăzneam), dar Dumnezeu nu vrea doar promisiunile noastre că nu vom mai face (aşa cum Îi promisesem de nenumărate ori), Dumnezeu vrea să lupte El pentru noi! Tot ce trebuie să facem e să Îi dăm toată viaţa Lui, nu doar o parte, nu doar când ne convine nouă. El o vrea în întregime!

Asta era tot ce aveam nevoie! Am căzut în genunchi înaintea Lui şi am plâns mult. Nu aveam cuvinte, nu ştiam ce să Îi spun, dar El îmi cunoştea starea, cunoştea dorinţa care ardea în mine, ştia cât de zdrobită era inima mea. Când m-am ridicat de pe genunchi, nu ştiu exact după cât timp, am simţit o pace care nu poate fi descrisă în cuvinte, am simţit că sunt copleşită de o dragoste atât de sublimă, îmi doream să stau o veşnicie în locul acela, în prezenta Lui. Haina mea pătată, pe care o credeam imposibil de curăţat, a spălat-o în sangele Lui şi a fost mai albă decât zăpada!

Am plecat acasa, în acea seară, plină de bucurie. Ispite au venit şi după aceea, poate chiar mai mari decât înainte, dar L-am lăsat pe El să îmi controleze viaţa, inima şi gândurile care au dus la păcat şi neascultare, şi acum, în toate rugăciunile mele Îi cer Domnului să îmi dea putere pentru încă un ceas, pentru încă o zi, şi El mă întăreşte mereu, ştiu că El luptă pentru mine.

Am încercat să câştig bătălia prin propriile forţe, dar am ieşit mai mult decat biruitoare doar atunci când L-am lăsat pe Isus în fruntea luptei!