Frângerea frângerii tale

Bucuria Domnului survine în interiorul suferinței -Timothy Keller

Câteva săptămâni mai târziu, stau pe verandă și urmăresc cum lumina devine tot mai puternică, transformându-se într-o vâlvătaie peste câmpurile coapte de grâu. Aștept ca Joshua să-și pună bagajele în mașină.

Mașina este parcată pe alee și el este pregătit să plece la facultate. Are cheile în bzunar - eu și băiatul ăsta știm cîte ceva despre chei pierdute, am descoperit cum să ne iubim cu pasiune unul pe celălalt prin muchiile noastre frânte. Vreau să-l tund pentru ultima dată. Țin în mână foarfeca pe care am cumpărat-o ceva mai demult la reducere, acum uzată și unsă.

Cum să-i dau drumul? L-am ținut în brațe pe băiatul ăsta, l-am legănat în brațe, în mine. Vreme de mai mult de un deceniu și jumătate -șaătesprezece ani- am învățat, și am uitat, și am încercat să-mi amintesc iarăși- cum să rămân tare și să fiu stego pentru el- locul lui de adăpost- și cum să renunț. În povestea noastră, el a fost băiatul care mi-a purtat inima peste tot sub braț și eu am fost iepurașul de catifea plin de întrebări și cu o mulțime de idei despre cum ar trebui să stea lucrurile, încât până la urmă lucrurile au luat-o oarecum razna - eu sunt cea care învață, cel mai încet dintre toți, cum să fiu adevărată.

El a învățat să-mi citească în ochi și eu i-am memorat chipul în fiecare an aparent imposibil de greu, și sunt oarecum disperată să blochez motoarele timpului cu toate regretele mele, să întorc anii haotici până la începutul vieții lui și să încep să iubesc așa cum am visat mereu să-l iubesc - dacă aș fost mai bună, dacă timpul ar fi fost mai blând cu mine și dacă rănile mele dureroase ar fi fost mai puține. Unde, în lumea asta, poți găsi butonul de resetare când ești copleșit de regrete?

Când se așează pe scaun pentru ultimul tuns înainte să plece de acasă ca băiat, sunt puțin disperată să întorc cumva timpul înapoi de la această ultimă dată, la prima dată.

-Ei bine?

-Mai scurt, mamă! - îmi spune așezat pe scaun, și văd cicatricea dintr-o parte a capului ce i-a rămas de când a căzut, la vârsta de doi ani. Cum de e atât de înalt acum, în scaunul acesta?

-Taie-l scurt!

-Anii au fost scurți, fiule!

Anii pot fi foarte scurți, iar modurile în care poți să dezamăgești sunt foarte multe. Foarfeca alunecă în sus, pornind de la ceafa lui goală. Eu tai încet... și totul în jurul meu se estompează.

Să-mi cer iarăși iertare pentru tot ce am greșit? Există întotdeauna suficient timp ca să ceri suficientă iertare și suficientul har. Apoi, din senin, îmi spune acoperind țăcănitul foarfecii:

-Îți mulțumesc pentru tot, mamă. N-ai fi putut să fii o mamă mai bună de atât. Pentru toate cărțile pe care ni le-ai citit. Pentru toate plimbările prin pădure. Pentru că m-ai pus să exersez la pian. Și pentru că ți-ai cerut iertare. Îți mulțumesc că ți-ai cerut întotdeauna iertare.

Îi potrivesc părul la spate. Și mă lupt cu tăciunii ce-mi mocnesc în gâtlej. Timpul este limitat.

Iar eu am greșit atât de mult...

După șaptesprezece ani, iată, am fost mama frântă, care am pedepsit când ar fi trebuit să mă rog. Care am strigat la copii când ar fi trebuit să-i ajut. Care m-am repezit înainte, când ar fi trebuit să rămân lângă Isus. Câtă vreme nu vezi adâncimea frângerii din tine, nu poți să cunoști adâncimea dragostei lui Cristos pentru tine. Părul lui Joshua pare o apă care îmi curge printre degete.

Pe blatul din bucătărie sunt vase îngrămădite ca amintirile de seara și copiii sporovăiesc pe terasă încercând să citească aceeași carte în același timp. Și mai este grâul care acum stă pe pervazul gemului în borcan. Și mai sunt eu, tunzându-l pentru ultima dată pe fiul nostru înainte să plece de acasă. Dar mai ales, există un timp limitat pentru a fi frânt, dar și înmulțit.

Nu m-am așteptat niciodată să greșesc atâta. Nu m-am așteptat niciodată la o dragoste ca asta. Nu m-am așteptat niciodată la atât de multă bucurie. Ai răbdare cu lucrarea răbdătoare a lui Dumnezeu cu tine.

-Ce spunea bunica mereu? mă întreabă el deodată cu capul plecat, așa încât gâtul lui pare o jertfă înaintea foarfecii. Da, mama mi-a spus asta. și a spus-o înaintea mea și a copiilor de o mie de ori:

-Întrebarea nu este dacă vei greși vreodată. Întrebarea este ce vei face după aceea.

Problema nu este că inima ta se va frânge - problema este cum lași ca frângerea aceasta să se transforme apoi în plinătate.

Și, după aceea, a trebuit să îmi cer iertare - nu, am avut ocazia să îmi cer iertare- de multe ori.

Nu este pocăința o temă fundamentală a vieții, a pornirii pe calea frîngerii?

...