Eliberată din închisoarea fricii

Era o zi întunecată de iarnă, când ghiarele fricii s-au înfipt adânc în sufletul meu. Eram obosită, şi să mă plimb singură pe stradă era o relaxare de dorit in orice moment. Acum îmi ziceam eu: "o să pornesc pe jos acasă şi o să savurez fiecare moment". Aşa că am dat drumul gândurilor şi rugăciunilor să se înalţe spre Dumnezeu. Ceva însă nu mergea bine. Îmi simţeam trupul greu şi copleşit; parcă abia reuşeam să îmi controlez gândurile care zburau tot spre sfere negative. În ultima vreme viaţa mea a fost grea şi aglomerată, astfel am pus totul pe seama vieţii stresante şi a oboselii, însă foarte curând sentimentele au urmat gândurile sau gândurile sentimentele şi am inceput să simt fiori reci apoi firbinţi şi disperarea brusc mi-a paralizat gândirea. Am simţit cum mi se taie respiraţia şi că o să leşin.

Trăiam ceea ce medicii numesc atacuri de panică...şi senzaţia pe care o trăiam se poate compara foarte bine cu cea pe care o simţi când eşti în mijlocul unui lac foarte adânc, unde nu simţi nimic sub picioare şi eşti gata să te îneci. Astfel cauţi în disperare să te agăţi de ceva palpabil. În astfel de momente gandul că cineva cunoscut locuia pe aproape, era ca o frânghie întinsă care nu mă lăsa să mă înec.

Am fugit repede spre casa unei prietene care locuia în apropiere şi am rugat-o să mă însoţească până acasă. Speram ca in felul acesta să mă liniştesc şi să străbat drumul acela până la capăt. Dar a fost mai greu decât m-am aşteptat! La fiecare pas mă simţeam copleşită şi că un mai pot înanita. M-am încălzit şi un mai suportam hainele groase pe mine deşi eram în luna decembrie. Tremuram toată şi simţeam că un mai pot face nici un pas.

Nu ştiam atunci spre ce mă îndrept...sentimente neînţelese de nelinişte, teamă şi presimţiri negative mă învăluiau fără să le pot controla, şi cu cât înainta drumul meu, cobora spre prăpăstii adânci şi reci. Trăiam fiecare zi până la sfârşitul ei şi atât ca şi cum terminarea unei zile era cel mai mare vis al meu. Seara când mă aşezam în pat cu toate că somnul îmi era tulburat, trăiam cea mai bună parte a zilei. Orice efort cât de mic mă obosea şi mă storcea de putere.

Acesta era începutul unui drum pe care am călătorit timp de opt ani de zile. Deoarece sufeream de spasmofilie şi doctorii au pus pe seama aceasta problema mea şi m-au lăsat baltă. Eu însă un ştiam cum trebuie să abordez problema, din punct de vedere fiziologic sau psihologic. Am alergat în toate direcţiile de unde speram să primesc răspuns la această problemă, însă m-au întâmpinat uşi închise – soluţia părea departe de mine. Aşa că singura cale de uşurare era să mă prăbuşesc înaintea cerului sperând să primesc din mâna Lui liniştea sufletului meu, însă de fiecare dată răspunsul era: "Harul Meu îţi este îndeajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită" (2 Corinteni 12:9). Trăiam dependentă în fiecare zi de puterea aceasta a Lui pentru ca puterea mea un exista. Dumnzeu mi-a dat vindecarea însă nu aşa cum o doream eu: în fiecare zi câte o fărâmă. La început mi-a schimbat circustanţele vieţii...apele tulburate şi evenimentele stresante s-au liniştit. Am învăţat să îmi umplu sufletul cu tot ce e bun şi frumos, iar pe celelalte să nu le ţin în seamă; am învăţat să râd din toată inima, să găsesc pacea în rugăciune...şi seara toate problemele m-am învăţat să le pun în mâna puternică a Tatălui – obişnuiam să mă rog: Doamne dacă le păstrez pentru mine, în timpul somnului nu foloseşte la nimic, dar dacă ţi le dăruiesc Ţie Tu cum nu dormi poţi lucra la rezolvarea lor. Cu toate acestea zilele în care trebuia să rămân singură acasă sau să parcurg un drum de una singură erau foarte grele. Toţi cei care s-au confruntat cu atacuri de panică înţeleg despre ce vorbesc.

Erau zile în care trebuia să merg la şcoală şi îmi era f. greu, mi se făcea frică de multe ori pe drum. Nu de puţine ori m-am oprit plângând eram în culmea disperării...însă Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată.

Îmi amintesc că eram la un moment dat într-un alt oraş departe de casă. Am mers până acolo cu cineva, însă acea persoană avea probleme de rezolvat în altă parte a oraşului, eu am rămas singură şi mai aveam de străbătut încă mult până unde trebuia să ajung. La început o teamă superficială a făcut să mi se usuce gura. Apoi a devenit tot mai mare şi mai mare...picioarele un mă mai ţineau, parcă toţi muşchii mi-au paralizat; şi m-am încălzit foarte tare. Îmi venea să mă aşez jos şi să strig după ajutor. Însă acesta era un gest ieşit din comun care mi-ar fi complicat situaţia. Puţin mai încolo am gasit un parc şi m-am aşezat pe o bancă. Îmi auzeam bătăile inimii şi am început să plîng uşor. Aveam nevoie de apă să beau un medicament de calmare, însă nu mai aveam putere să mă ridic să merg să caut pentru ca să cumpăr. Plânsul mă liniştea întotdeauna. Am vazut în jurul meu un grup de femei relaxate care vorbeau liniştite, rîdeau, pe o altă bancă o bunică cu un nepot, vorbeau în linişte, oamenii veneau, apoi plecau, treceu pe lângă banca pe care stăteam eu fără să bănuiască ce furtună era în mine şi cât de mare nevoie aveam de ei. Aveam nevoie de cineva cu cine să merg mai departe. Chiar dacă nu făcea nimic deosebit numai gândul ca nu eram singură şi că eram cu cineva mă radica şi îmi puteam continua drumul.

Îmi amintesc ziua aceea cred că am stat aproximativ o oră acolo aşteptând pe cineva deşi era imposibil să întâlnesc cunoscuţi într-un oraş aşa îndepărtat. Nu m-am rugat parcă nu mă puteam ruga în momentele acelea grele, nici bileţele cu încurajări care îmi umpleau poşeta nu ajutau...Şi de obicei în momentele crizei simţeam multă mânie...de ce trebuia eu asa tânără să sufăr atât de mult, de ce eu care îmi doream să trăiesc conform Legilor Sfinte sufeream aşa, iar oamenii nepăsători nu suferă de nimic...de ce Cel care a zis: "Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ" (Matei 28:18) nu face nimic...

Minunea a venit însă până la urmă – un băiat de la noi din biserică...tocmai trecea pe acolo. Când m-a văzut m-a întrebat unde merg şi s-a oferit să mă conducă! Dumnezeu să îl binecuvinteze din plin, nu i-am spus nici azi cât de mult a însemnat gestul acesta pentru mine: era Mâna lui Dumnezeu care m-a susţinut!

Ştiu că Dumnezeu nu ne lasă încercări fără un scop anume însă nu ştiu încă care a fost scopul Lui din toata această durere. Poate voi afla doar în cer... ştiu însă că această încercare m-a smerit enorm, şi m-a păstrat smerită şi dependentă. Dumnezeu nu mi-a dăruit vindecarea aşa cum am cerut-o eu, însă pot să spun că nu m-a lăsat niciodată pe cărarea aceasta atât de grea...niciodată.

Vindecarea totală mi-a dărut-o când a venit timpul- după opt ani de zile. Nu ştiu de ce atunci şi nu mai repede, însă adevărul este că viaţa mea a luat o cotitură şi chiar nu mai puteam să merg înainte cu probleme de genul atacuri de panică...au venit alt fel de valuri şi greutăţi de altă natură.

Vreau să fie o încurajare pentru cei care se confruntă cu atacuri de panică. Am citit ceva statistici şi sunt tot mai mulţi oameni care se confruntă cu aşa ceva...ştiu cum e, şi cine nu a trecut prin aşa ceva nici un îşi poate imagina, oamenii nu te înţeleg, şi aceasta îngreunează şi mai mult situaţia. Însă există o cântare pe care o iubeam şi o cântam cu lacrimi în vremea aceea grea: "cu Tine şi rănit străbat cărarea..." dacă avem o rană şi trebuie să înaintăm cu ea, să mergem înainte. Indiferent de greutate aşa cum nu i-a luat lui Pavel ţepuşul poate ne lasă şi nouă o durere şi aşteaptă să ne continuăm călătoria aşa cu durere cu tot...ori prin ce am trece El nu ne lasă. Domnul este credincios însă şi pentru greutăţie noastre are un scop şi un timp. Să nu ne mai luptăm aşa de mult să scăpăm de povară. Să ne luptăm mai bine să rămânem lângă Domnul şi El ne va conduce indiferent de relief, vreme, poveri, cotituri, boli sau ce ni s-ar mai pune în cale. Pentu că El ne va elibera sigur El o va face, chiar dacă nu va fi asa cum dorim noi, El ne va elibera, chiar şi de teamă! Dacă pe mine El m-a eliberat, El o poate face pentru oricine trece prin aşa ceva!