Educaţia spre smerenie

   Educaţia spre smerenie

  "Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, dar celor smeriţi le da har"

   Dumnezeu ne scapă de toată fiinţa noastră stricată. Eu nu ştiam că eu sunt un om mândru, îngâmfat; ziceam că nu am nici un motiv să fiu aşa, eu, un om sărac cum eram. Apoi, am observat cum sunt. Era cam cu un an înainte de a ma întoarce la Dumnezeu, când am semănat cartofi pe care i-am gunoit bine. În toamnă, au apărut cuiburi de furnici galbene astfel că recolta a fost slabă. Dar, după ce m-am întors, oricât de puţin semănam, recolta era frumoasă, chiar putând să vindem. Înainte, trebuia mereu să cumpărăm chiar dacă semănam şi abia de aveam banii necesari. De binecuvântarea lui Dumnezeu depinde însă totul! Când ne-am mutat în altă localitate, am semănat acolo fasole; nu am avut însa bălegar doar niste urină de grajd diluată cu apă; intendentul casei râdea de noi... dar noi, am obţinut o fasole minunata, iar el, o recolta foarte slabă. Anul următor, el a început să ia din preparatul nostru însa din nou, am avut o recoltă frumoasă doar noi. Anul al treilea, a fost cel "mai binecuvântat"; fasolea a crescut peste parii de susţinere, însă... nu a avut recoltă bună... aceasta, fiindca eu adăugasem ceva - puţină mândrie! Când vedem că noi căutăm slavă pentru noi şi vrem să creştem în înălţime atunci trebuie să înţelegem că unul ca acesta trebuie silit să-şi plece capul!

   Şi, în îndreptăţirea de sine, Tatăl ceresc, găseşte cu cale să-i aplece unuia tratamentul potrivit. A venit odată la mine un ţăran, un om din lume - eu eram atunci rotar - şi mi-a vorbit de toate câte... Eu l-am invitat să mergem în casă. Am luat Biblia zicându-i: Mai bine citim din Biblie decât să vorbim doar de lucrurile pământeşti. Iar el mi-a răspuns: Să ne ferească Dumnezeu de îndreptăţirea de sine! Eu l-am întrebat dacă mă vede ca pe unul care mă îndreptăţesc, dar el, mi-a strigat la ureche: "Să ne ferească Dumnezeu de îndreptăţirea de sine!" Şi l-am întrebat a treia oară şi am primit acelaşi răspuns. Apoi a plecat. Eu am îngenuncheat acolo în cameră rugându-mă: "Tată Ceresc, dacă mă îndreptăţesc eu singur, arată-mi!" Atunci privirile mi s-au dus ceva mai departe şi am văzut căci gândurile mele se potrivesc cu ale fariseului: "Îţi mulţumesc Doamne că eu nu mai beau, că nu mai joc cărţi, popice, că eu nu mai fumez"... eram demascat...

   Mai înainte, eu chiar gândeam căci pocăiţii se îndreptăţesc pe ei înşişi. Când m-am întors şi eu eram privit la fel de cei din lume. Dar, prin harul lui Dumnezeu, a venit şi vremea să văd căci eu mă îndreptăţeam pe mine! Trebuia sa recunosc lucrul acesta. Trebuie ca noi toţi să recunoaştem înaintea lui Dumnezeu căci neprihănirea noastră e ca o haină murdară... dupa această experienţă, nu am mai vorbit ca înainte.

   Câteodată, nu aveam pâine şi nici bani să o cumpărăm. În locul pâinii, mâncam cartofi copţi. Când însă ne vizita cineva, îi ascundeam repede într-un sertar ca el să nu vadă că nu avem pâine. Dumnezeu a trebuit să intervină şi în acest caz... eu m-am gândit că dacă ar fi vreme de foamete, nicidecum nu ar trebui să ne ruşinăm că mâncăm cartofi... şi i-am spus atunci soţiei ca nu e bine să mai ascundem cartofii când vine cineva. Dumnezeu a lucrat de atunci cu o minune: nu ne-a mai lipsit niciodată pâinea de pe masă!

   Ce mult S-a mai ostenit Dumnezeu ca să mă vindece de mândrie! Odată, spre seară, m-a vizitat un domn. Eu credeam că el va pleca repede, dar el nu mai voia sa plece... am luat masa de seară, se făcuse ora unsprezece şi el tot nu mai pleca... Mă frământam mult... aveam o căsuţă cu odăi vechi, nevăruite... dar eveam într-una un pat curat şi i-am spus căci putea dormi acolo dacă dorea; ne-am cerut scuze pentru acea odaie sărăcăcioasă. Eu nu am putut dormi aproape deloc gândindu-mă ca acel oaspete se va scula dimineaţă nemulţumit. Dar el a dormit până dimineaţa târziu şi când s-a sculat era bucuros.

   Atunci, mi-am reproşat: "Ce prost eşti! Dumnezeu nu ne cere ce nu avem ci numai ce avem!" Noi nu aveam atunci nici chiar un lighean căci toţi ne spălam la fântână şi foloseam acelaşi prosop... iar oaspetele nostru a făcut la fel ca noi...

   În scrisori făceam întotdeauna multe greşeli şi la final adăugam: "NU-MI LUA ÎN SEAMĂ GREŞELILE!" Un frate însă, mi-a atras atenţia căci aceasta este mândrie şi aroganţă şi de aceea să-I mulţumesc lui Dumnezeu căci pot scrie şi aşa... Acest sfat mi-a făcut mult bine şi m-a vindecat. El ar fi putut să-mi spună cu totul altceva căci scrisorile mele nici nu se pot citi din pricina greşelilor, dar nu a făcut-o... Vrem să fim ceva şi ne tot urcăm... dar bunul Dumnezeu ne taie ramurile una după alta până ajungem să cădem la pământ...

   În Landul de Sus al Bernei, eu am făcut mai multe vizite şi refuzam invitaţiile la masă. Odată, însă, o văduvă mi-a oferit o ceaşcă cu apă şi o bucăţică de pâine. Ea avea o faţă fericită dar nici nu ş-a cerut scuze că nu avea mai mult... eu unul nu aş fi îndrăzint să-i mănânc ultima bucăţică de pâine mai ales că ştiam ca nu-i pot oferi nimic... dar totuşi, primirea aceasta m-a umilit mult... Eu unul nu aş fi fost în stare să fac aşa ceva. Mai bine nu ofeream nimic... Când au venit la mine nişte oameni în vizită, care erau mai bogaţi, eu le-aş fi dat bucuros ceva dar mă gândeam că lor le trebuie ceva bun, cel puţin brânză şi unt... şi pentru că nu aveam, nu le-am dat nimic. Pe cei saraci îi ospătam însă cu pâine şi cafea.

   ...Cum m-a scăpat Dumnezeu de multe maniere greşite!...

   Ce simplu este să trăim pentru IUBITUL MÂNTUITOR! Dar aceasta nu o putem doar exprima ci trebuie să o experimentăm personal. Adeseori eu mă gândeam că dacă aş putea să ofer doar pentru câteva minute inima mea oamenilor, ei s-ar întoarce la Dumnezeu după ce mi-ar examina-o şi ar vedea câtă fericire este în ea!