Cum să-ți trăiești credința într-o lume nesigură -2-

Împreună cu colegul meu de cameră, care frecventa biserica împreună cu mine, am strâns sume impresionante de bani în campus pentru proiecte misionare ale bisericii noastre. După ce am primit permisiunea de a solicita donații, vorbeam la diferite dineuri rezidențiale găzduite de facultate, folosindu-ne de postere colorate cu oameni din Africa, India și din alte țări și explicând cum ar putea fi folosiți banii pe care doream să-i strângem. Mulți oameni din campusurile Ivy League vorbeau în anii 1970 despre responsabilitatea noastră de a-i ajuta pe săracii și pe nenorociții din toată lumea, dar nimeni nu le dădea studenților șansa de a dărui. Bineînțeles, mulți dintre studenții de la Yale proveneau din familii bogate; cererile noastre făceau apel la simțământul obligației, poate chiar al vinovăției. Am strâns mii de dolari pentru misiune.

Dar eram motivat să mă implic în toate aceste activități legate de credință datorită unei relații personale care pentru mine era foarte reală. Simțeam că indiferent unde sunt, în ce situație, puteam să vorbesc cu Dumnezeu, știind că El mă aude. După ce mă rugam, vedeam întâmplându-se atât de multe lucruri care nu puteau fi numite coincidențe.

Credința mea a reprezentat un risc și în timpul facultății de medicină -un risc legat de timp. Studenții la medicină învață de dimineața și până în toiul nopții, adesea de dimineață pânî în dimineața următoare. Era atât de multă informație și orele de zi nu erau niciodată suficiente. Și totuși, îmi petreceam fiecare vineri seara la repetițiile de cor; apoi îmi luam sâmbăta liberă pentru serviciile divine de la biserică și pentru părtășia cu prietenii mei. Ceea ce însemna că mai bine de jumătate din fiecare weekend nu învățam.

Mi-am respectat programul chiar și înainte de examene. Riscam? Absolut! Unii dintre colegii mei mă credeau nebun. Ce vrei să faci? -mă întrebau ei. Avem un test luni! Voi fi pregătit! -răspundeam eu. Nu era o problemă. De fapt, în timp ce alții învățau și toceau, eu aveam șansa de a-mi odihni mintea. Cred că aceasta îmi conferea un avantaj și riscul credinței a fost din nou un avantaj.

Am povestit deja despre câteva din riscurile pe care mi le-am asumat în anumite cazuri medicale de-a lungul anilor, dar probabil am ajuns la punctul la care trebuie să evaluăm riscul pe care mi-l asum când încerc să-mi includ credința și valorile în care cred în practicarea profesiei mele medicale. Iată cum arată analiza B-R a acestui risc:

CARE ESTE CEL MAI RĂU LUCRU CARE AR PUTEA URMA ÎNCERCĂRII MELE DE A-MI ARMONIZA CREDINȚA CU PROFESIA?

Îmi pot imagina câteva rezultate negative: pacienții și colegii m-ar putea crede nebun și m-ar trata întocmai. Aș putea ajunge ostracizat din punct de vedere profesional, fără șansa de a avea sau de a păstra o profesie de succes. Dacă sunt respins de colegii mei, pot deveni un proscris social. Dacă îi deranjez pe oamenii care nu trebuie, îmi pot pierde chiar și slujba.

CARE ESTE CEL MAI BUN LUCRU CARE S-AR PUTEA ÎNTÂMPLA DACĂ ÎMI ARMONIZEZ CREDINȚA CU MUNCA?

Cel mai bun lucru care se întâmplă dacă îmi trăiesc credința chiar și în profesia mea este că pot fi același la serviciu și în toate celelalte circumstanțe ale vieții mele. Îmi pot construi deciziile profesionale pe aceleași valori care mă ghidează în celelalte domenii ale vieții, ceea ce înseamnă că mă simt în armonie cu voința lui Dumnezeu, încercând să folosesc talentele pe care El mi le-a dat astfel încât să-i motivez pe alții și să-L onorez pe El, ducând o viață și oferind un exemplu care îi va atrage pe oameni spre El. Această armonie îmi dă un calm imperturbabil și pacea aceasta este exact ceea ce are nevoie un neurochirurg care ia zilnic decizii de viață și de moarte, sub presiunea urgenței. Calmul și încrederea sunt atât de importante când aplici tehnici chirurgicale complexe, care pot pune în pericol viața pacientului, și faci aceasta presat de timp.

Faptul că la serviciu am aceeași motivație care mă animă și în celelalte arii ale vieții mele -dorința de a-I fi pe plac, de a-L iubi, onora, asculta, și reprezenta pe Dumnezeu cât pot mai bine -face ca majoritatea deciziilor mele profesionale să fie mult mai puțin tulburătoare din punt de vedere emoțional. Dacă trebuie doar să fiu pe placul lui Dumnezeu, scap de multă anxietate. De exemplu, nu irosesc prea multă energie emoțională îngrijorându-mă: Ce crede oare șeful meu, colegul meu? Ce așteaptă el sau ea de la mine? Cum vor reacționa oamenii aceia? Ce vor oamenii aceștia? Este mult mai ușor să interpretezi pentru un auditoriu format dintr-o singură Persoană!

CARE ESTE LUCRUL CEL MAI RĂU CARE S-AR PUTEA ÎNTÂMPLA DACĂ NU ÎNCERC SĂ-MI ARMONIZEZ CREDINȚA CU MUNCA?

În curând aș avea conflicte interioare. Viața mea ar fi dezechilibrată și incoerentă. Tot ceea ce fac ar părea umbrit de ipocrizie deoarece ar exista o disonanță cognitivă în unele colțuri ale minții mele. Aș fi nefericit până când aș alege ce drum să iau. Mai devreme sau mai târziu, aș fi pus în situația de a alege: ori risc să îmi trăiesc credința, ori o părăsesc.

CARE ESTE LUCRUL CEL MAI BUN CARE SE POATE ÎNTÂMPLA DACĂ NU-MI TRĂIESC CREDINȚA LA LOCUL DE MUNCĂ?

Pentru mine, nu există un cel mai bun scenariu în această eventualitate. CEL MAI BINE ar fi identic cu CEL MAI RĂU.

De fapt, nici nu am făcut o analiză B-R când m-am hotărât pentru prima dată să-mi includ credința spirituală în practica medicală, cu toate că, dacă aș fi făcut-o, aș fi luat această decizie mai ușor, din moment ce clarifică atât de bine punctele esențiale. Totuși, dacă îmi revăd decizia luată atunci prin prisma analizei B-R, credința mea este întărită.

Armonizarea credinței cu munca este o provocare dificilă pentru unii oameni. Trebuie să plătească un preț mare de critică, opoziție, nedreptate și multe altele. Dar cred că o mare parte din reacția negativă deși aceasta nu înseamnă că toată- pe care oamenii o au, își are originea în atitudinile despre care am vorbit în capitolul anterior, când este afișată insensibilitate sau lipsă de judecată în împărtășirea credinței lor.