Cum să-ți trăiești credința într-o lume nesigură

Dați-mi voie să vă povestesc despre o vreme în care nu eram prea sigur că vreau să mărturisesc despre ceea ce cred -în fața celui mai formidabil auditoriu cu care m-am aflat vreodată față în față. Nu sufere comparația cu discursul despre evoluționism și creaționism pe care l-am ținut în fața a cinsprezece mii de profesori de științe naturale, nici cu șansa de a mă adresa celo mai puternici conducători ai țării noastre care au particiat la The President. s Annual National Prayer Breakfast din urmă cu câțiva ani, la care am fost unul dintre vorbitori.

Auditoriul cel mai grozav a fost cel al prestigioasei Academy of Achievment. Mă invitaseră să iau parte la discuțiile pe tema CREDINȚĂ ȘI ȘTIINȚĂ la summitul internațional anual. Am stat pe gânduri. Membrii acestei organizații sunt personalități distinse. Fac parte din ea toți foștii președinți în viață ai S. U. A împreună cu alți șefi de state și câștigători ai Premiului Nobel pentru pace, ca Lech Walesa și fostul președinte sovietic, Mihail Gorbaciov. Academia îi onorează de asemeni pe cei cu realizări din domeniul artelor, afacerilor, servicii publice, știință și cercetare, sport...

Eram oare dispus să discut despre credința mea în fața unui astfel de auditoriu luminat? Anii în care am făcut parte din Academie mi-au făcut parte de câteva experiențe minunate și mi-am făcut mulți prieteni ale căror opinii, bunăvoință și respect sunt foarte prețioase pentru mine. Dar eram dispus să risc toate acestea pentru a-mi împărtăși cu ei în mod sincer viziunea asupra credinței și științei? Cât de mare era acest risc?

Analiza mea BINE-RĂU era similară cu cea pe care o făcusem înainte de ational Science Teachers onvention din Philadelphia, dar mi se părea că de data aceasta miza era mai mare. Posibilitatea de a mă pune într-o postură jenantă în fața tuturor acelor oameni de știință, câștigători ai Premiului Nobel mi s epărea mai gravă decât aceea de a fi criticat de un grup d eprofesori de științe de la școlile publice americane. Totuși, mi se părea că același potențial pozitiv - șansa de a dechide subiectul și poate a-i ajuta pe alții să prindă curaj să vorbească despre credința lor - părea MAI IMPORTANT. Aceasta nu deoarece aș fi crezut că urma să spun ceva ce avea să schimbe modul de gândire al distinșilor membri ai Academiei ci pentru că la summitul din fiecare a invităm cam trei sute dintre membrii generației viitoare, cei mai buni și mai luminați -bursieri Rhodes, Fulbright, White House Fellow și alții asmenea lor- care puteau beneficia de un discurs prin care li s-ar spune că O CREDINȚĂ ÎN DUMNEZEU NU ÎNSEAMNĂ A FI ANTI-ȘTIINȚĂ.

Așa că am decis să accept provocarea. Experiența aceasta s-a dovedit a fi provocatoare și interesantă pe măsura așteptărilor. Unul dintre vorbitori era doctorul Donald Jonson renumit paleo-antropolog, celebru pentru pretențiile lui că un anumit specimen fosilizat pe care l-a descoperit în Africa numit Lucy reprezintă o specie dispărută din care provine rasa umană. În discursul său, a făcut o remarcă pe care eu am perceput-o ca fiind desul de condescendentă, despre faptul că oamenii de știință adevărați își bazează toate acțiunile și concluziile lor pe fapte spre deosebire de cei ce aleg să depindă de Dumnezeu. Așa că, atunci când mi-a venit rândul să vorbesc, am subliniat faptul că adevărații oameni de știință adesea trec cu vederea multe, nenumărate goluri existente în ceea ce ei percep ca fiind dovada; stau înfipți pe șaua și pe caii lor și își declară devotamentul față de adevărul dovedit, când în realitate, pentru acceptareateoriilor lor este nevoie de multă credință.

În acel moment, Don Johanson a sărit de pe scaun întrerupându-mi discursul cu protestele sale. I-am răspuns cu calm că nu mă refer la nimeni în particular, fac doar observații generale pe baza experienței mele. Dar dacă pantoful se potrivește... Au început să se audă râsete în public înainte de a ajunge să vorbesc despre faptul că este nevoie de credință atât pentru religie cât și pentru știință, că aceste două discipline nu trebuie să se excludă întotdeauna reciproc, că oamenii trebuie să aleagă în ce își pun încrederea și că alergarea pe care o faci nu te așează pe o treaptă superioară față de cei ce au o altă credință.

Nu știu dacă argumentele mele l-au convins pe antevorbitorul meu dar reacția pe care am stârnit-o în rândul celorlalți membri ai conferinței m-a convins de faptul că mulți oameni fuseseră atenți la spusele mele. George Lucas regizor de film, a vrut să sublinieze faptul că era de acord că nu trebuie să existe atât de multă controversă asupra acestui subiect. VEDEM REFLECTAREA LUI DUMNEZEU ÎN TOT CEEA CE A CREAT - spunea el.

Dar răspunsurile cele mai importante le-am primit din partea studenților care au venit să-mi mulțumească pentru ceea ce spusesem. Unul dintre studenții de la Oxford a venit la mine și mi-a spus:

Am fost întotdeauna ateu dar acum mă gândesc cu seriozitate să-mi schimb credința.

Mi s-a părut că acesta a fost un motiv suficient pentru a risca SĂ VORBESC DESPRE CREDINȚĂ.

DAR DE CE SĂ RIȘTI SĂ AI CREDINȚĂ?

Pentru mine acest DE CE? nu este legat doar de RELAȚIA MEA PERSONALĂ ci de EXPERIENȚA PERSONALĂ. Am vorbit întotdeauna despre cum am văzut eu însumi, mereu și mereu, puterea și impactul pe care credința personală l-au avut în viața mea. Într-un moment deosebit de vulnerabil din copilărie, mi-a dăruit un vis și o vocație în care am aflat speranță pentru viitor. Când mama căuta înțelepciune și metode pe care să le aplice în programul ei zilnic al fiilor ei cu probleme, care se aflau într-un pericol real de a-și irosi potențialul, răspunsul pe care i l-a dăruit Dumnezeu ne-a schimbat radical viața. Ca adolescent, când am strigat cu disperare după ajutor pentru rezolvarea mâniei mele necontrolate, am primit putere și vindecare emoțională.

Facultatea a reprezentat un alt risc pentru mine. Faptul că frecventam o universitate seculară de elită de pe coasta de est, în care religia -dacă nu implica un sistem de credințe oriental, exotic și misterios- nu era considerată la modă, a transformat credința mea într-o curiozitate pentru mulți colegi. Implicarea mea în repetițiile de la cor și mersul la biserică în fiecare săptămână le erau străine celor mai mulți dintre ei. Și totuși, de-a lungul timpului, câțiva dintre prietenii mei de la Yale au venit împreună cu mine la biserică încercând să afle care este obiectul devotamentului meu. Datorită acestui devotament am invitat-o pe Candy să vină la biserică împreună cu mine, prietenia noastră a crescut, ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit. Așa că și în facultate credința a jucat un rol principal în viața mea -și pot spune cu sinceritate că nu a rămas fără impact nici în viața celor din jur.