cum nu ne va da, împreună cu El, toate lucrurile?

   S-ar putea crede că mă arunc asupra pâinii. Dar lumina descoperirii străluceşte şi apoi se stinge. Luni dimineaţa am uitat deja. Unul din copii pierde o carte, are lucrare de control, întârzie la ora de pian. Mă necăjesc pentru un fleac - un telefon, mâncare pentru cină, un termen limită. Şi mai sunt şi alte poduri, mai înalte, mai întinse: încotro e îndreptată inima copilului meu? Oare trăiesc planul lui Dumnezeu pentru viaţa mea sau risipesc moştenirea credinţei care mi-a fost transmisă?  Ce alte probleme mă aşteaptă în următoarele douăzeci şi patru de ore şi apoi următoarele?

   Stresul poate da dependenţă; îngrijorarea poate fi strategia prin care încercăm să controlăm situaţia. Uităm că, datorită lui Hristos, răspunsul la întrebarea acestei clipe este întotdeauna DA.

   Fetiţa mea are cinci ani. Stăm toţi în jurul mesei şi la sfârşitul rugăciunilor de după cină îmi adoarme în braţe, şi rămân cu ea în poală multă vreme după ce soţul meu pune la culcare restul tribului. Buclele ei umede mi s-au lipit de piele; stau nemişcată. Faţa ei încrezătoare e întoarsă spre a mea, cu genele ca două şoapte aurii. Îi privesc gura, contur în care se adună toată frumuseţea de pe lume. Îmi amintesc de bucuria care i-a jucat azi în ochi, de arcul sprâncenelor ei ridicate, şi aud iar râsul acela liric, melodios ca un ecou al cerului, care mă face să mă topesc toată. Respiraţia ei caldă îmi adie pe obraz, tot ce e viu şi însufleţit în ea e lângă mine acum şi eu n-o pot opri, nu pot păstra toate acestea, pe ea aşa cum e acum, pe mine în această clipă. Va pleca de lângă mine, va creşte mare şi mă va părăsi, şi se agită în somn şi îi îndepărtez de pe faţă snopul auriu de bucle. Rămâi, micuţa mea, rămâi cu mine... Dragostea e rana adâncă şi ce este o mamă fără copilul ei? De ce nu pot s-o ţin aşa de-a pururi, ea aici, eu aici, de ce trebuie timpul să ia de lângă mine o inimă departe de care mi se pare că a mea ar înceta să bată? De ce trebuie să creştem şi să îmbătrânim? De ce trebuie să ne spunem mereu LA REVEDERE?

   Iarăşi refuz să trec podul spre necunoscutul zilei de mâine. Îl insult pe Mesterul Constructor cu îngrijorarea mea când Îi cer să mă lase să rămân aici sau să mă ducă în trecut, orice, numai să merg înainte, NU. Şi EL vine iar şi mă ridică în braţe, pe mine, copil neliniştit şi speriat... De ce sunt mereu o atee necredincioasă?... Şi EL Îşi linişteşte copilul agitat cu o şoaptă, lege a universului pe care mi-o scrie adânc în inimă : eucharisteo precedă întotdeuna minunea.

   Bărbia îmi tremură. Mângâi faţa copilului din braţele mele. Deschid mâna, şovăind, ca să primesc darul prezentului... Pun nume darurilor din ACUM şi aştept minunea.

   Năsucul ei cârn...

   Îl ating cu vârful degetului şi surâd. Privesc lung, ca să nu uit...

   Pistruii ei ca nişte stropi.

   Îi mângâi uşor de tot. Pistruii, sunt sigură, mi-i voi aminti.

   Bucla de lângă ureche, separată de restul.

   Bucla răsucindu-se ca o scara spiralată de mătase, o dată, de doua ori, de trei... Mă aplec şi-mi lipesc îndelung buzele de semnul fin de pe fruntea ei trandafirie şi aud vocea Lui, sărutul blând al adevărului:

   Frica nu e altceva decât gândul că dragostea lui Dumnezeu se termină. Credeai cumva că Eu Mă termin, că grânarele Mele cu ziduri, că EU nu voi fi de ajuns? Dar, copilul Meu, Eu sunt nesfârşit. Ce poate lua sfârşit la Mine? Cumva viaţa? Pacea? Fericirea? Sau oricare alt lucru de care ai nevoie? Nu îţi dă Tatăl tău întotdeauna tot ce-ţi trebuie? Eu sunt Pâinea Vieţii şi pâinea Mea pentru tine nu se va termina niciodată. Frica Îl crede pe Dumnezeu limitat şi îşi închipuie că n-o să aibe destul, dar cum de nu ai înţeles, în timp ce numărai cele o mie de daruri, darurile infinite, că aceasta e o minciună şi inima tuturor fricilor? În Mine binecuvântările nu se sfârşesc niciodată, pentru că dragostea Mea faţă de tine ar înceta, atunci EU aş înceta să exist. Fiindcă există un Dumnezeu în cer, există şi har pe pământ; căci EU sunt Dumnezeul care Se revarsă, din care curg veşnic dragostea şi harul.

   Răsucesc pe deget una din buclele ei. Privesc îndelung faţa aceasta concepută în iubire şi reflectând iubire şi simt cum ma cuprinde blând iubirea Lui. Sunt un copil în braţele Lui şi repiraţia Lui caldă îmi adie pe faţă, şi ce simt eu pentru copilul meu simte şi EL pentru mine... şi toate aceste daruri pe care le număr la nesfârşit sunt darurile dragostei Lui, şi ele îmi deschid încetul cu încetul ochii să vadă Dragostea cea mai duioasă, mai aprigă din câte pot să fie.

   Îmi legăn copilul şi genele îi tremură în răstimpuri, răsuflarea îi curge calmă şi regulată. Şi cum stau aşa înţeleg, în chipul cel mai adânc, mai real şi mai sigur:

   "Dragostea desăvârşită izgoneşte frica." DRAGOSTEA LUI.

   Masa mă aşteaptă s-o strâng, vasele să le spăl, pâinea s-o pun la locul ei. Zăpada cade în întuneric, alb pe un acoperiş de şopron. Nu-mi pot imagina ce alte straturi mai adânci ale rănilor mele va aduce EUCHARISTEO la lumină, ca să le vindece. Mângâi doar mânuţa ei adormită şi-mi număr mai departe binecuvântările ca să-mi pot aminti mai departe, ca să pot păşi mai departe în necunoscut.

   Strâng pâine pentru suflet şi o DRAGOSTE DESĂVÂRŞITĂ, fără sfârşit.