Cum am riscat în fața morții

Foarte mulți oameni au auzit de criza de sănătate prin care am trecut și care mi-a pus viața în pericol, dar puțini știu că aceasta nu a fost prima mea întâlnire cu cancerul. Datorită faptului că experiența trecută mi-a condiționat mult răspunsul la situația recentă, e nevoie să vă spun cum au stat lucrurile prima dată.

Programul meu de rezidență de la Johns Hopkins includea o perioadă în care trebuia să mă implic în cercetare pe domeniul meu. Intereseul meu crescând în domeniul tumorilor cerebrale și a neuro-oncologiei m-a motivat să încep un proiect de cercetare în care să creez un model tumoral pe animale de laborator pe care să-l pot vizualiza imagistic și apoi trata. Oamenii de știință știu de mult timp că dacă pot obține rezultate concludente pe animale mici de laborator, descoperirile lor pot duce la noi tratamente și la îngrijiri de mai bună calitate pentru pacienții umani care suferă de boli similare. Dar cercetările anterioare pe șoareci, maimuțe și câini se soldaseră cu probleme. Modelele canine duceau la rezultate neconcludente, maimuțele erau exorbitant de scumpe, iar șoarecii ori șobolanii erau prea mici pentru a-i opera. De asemeni, imaginile pe care le obțineam la scanarea creierului lor cu ajutorul CT sau RMN nu erau de bună calitate.

Provocarea cu care mă confruntam era aceea de a găsi un model pe care să ni-l putem permite, care să ducă la rezultate concludente și care să fie suficient de mare pentru a-l vizualiza și apoi opera.

Am descoperit apoi că folosind fragmente dintr-o tumoră foarte virulentă numită VX2, puteam copleși sistemul imunitar al iepurilor albi de Noua Zeelandă, crescând tumori oriunde doream, injectând animalele cu cancer. Tumorile care rezultau creșteau constant cu o viteză previzibilă -un criteriu esențial pentru cercetarea pe care doream s-o fac- până când iepurii de îmbolnăveau și mureau la 12-14 zile de la injectarea cancerului.

Am putut observa și înregistra rata de creștere a fiecărei tumori folosind tomografia computerizată și rezonanța magnetică nucleară RMN, dar a trebuit să ducem iepurii în Germania pentru RMN deoarece procesul era atât de nou în acel moment încât noi nu aveam tehnologia necesară la John Hopkins. Totuși, am folosit unele din primele aparate de PET scan -tomografie cu emisie de pozitroni- la John Hopkins pentru a vedea tumorile cerebrale ale acestor iepuri.

Într-o zi, în laborator, în timp ce injectam cancer în creierul unui iepure, mâna mi-a alunecat și mi-am injectat accidental în deget carcinom VX2. Nu aveam nici cea mai vagă idee care ar putea fi efectele unei astfel de injecții asupra omului. Cunoșteam modul în care această linie celulară poate doborî sistemul imunitar al unor creaturi mici așa că mi-am imaginat că s-ar putea să am o problemă. Destul de repede, în câteva zile, locul injecției a început să-și schimbe culoarea și pe deget au început să mi se formeze noduli. Dar ceea ce m-a trimis la medic a fost leziunea care începuse să-mi crească la nivelul gâtului. Când i-am explicat ce se întâmplase și i-am descris simptomele, a fost suficient de alarmat pentru a mă trimite la un control oncologic.

Făcusem suficiente cercetări pentru a ști că nimeni nu avea nici cea mai vagă idee despre modul în care reacționează corpul uman la VX2 ceea ce însemna că nu exista un protocol de tratament. Nu eram dispus să devin un cobai în cadrul cercetării altui medic, așa că am început să mă gândesc la alternative și să mă rog pentru ele.

La vremea aceea se întâmpla să citesc o carte foarte interesantă-Back to Eden-Întoarcerea la Eden, despre remedii naturale vindecătoare. Așa că am deschis la secțiunea cancer și am fost impresionat de ceea ce am citit despre proprietățile medicinale ale trifoiului roșu. Când i-am împărtășit informațiile soției mele, Candy a mers și a cumpărat ceai de trifoi roșu pe care l-a putut găsi în Baltimore. Îmi fierbea litri întregi de ceai de trifoi roșu și după ce l-am băut, după câteva săptămâni, decolorarea tegumentului, nodulii de pe degete precum și leziunile de la nivelul gâtului au dispărut. Nu voi ști niciodată cu siguranță dacă sau în ce măsură ceaiul acesta a inhibat creșterea tumorală. Știam că, deoarece VX2 era un tip de cancer xenograf, adică provenea de la o altă specie, sistemul meu imunitar l-a atacat cu toată puterea astfel că orice a ajutat la întărirea sistemului imunitar natural a fost suficient. Și nu vreau să minimalizez rolul pe care l-a avut rugăciunea. Ceea ce am știut cu siguranță, indiferent dacă e meritul ceaiului, imunității mele, rugăciunii sau al unei combinații a acestor trei factori era că, odată ce am început să beau ceaiul, progresia cancerului a încetat și acesta a dispărut cu repeziciune.

Mi-am asumat un risc urmând un tratament naturist în loc de a mă supune tratamentului tradițional constând în chimio- și radioterapie? Da, cu siguranță. Dar mă voi grăbi să adaug că am ales drumu acesta știind că orice tratament tradițional ar fi fost în cazul meu pur experimental. Nimeni nu avea experiență în tratarea acestui tip de cancer la oameni. Nu exista nici un expert pe care să-l pot consulta.

Dacă ar fi existat, dacă aș fi știut de alți oameni care s-ar fi injectata cu Vx2 și care au fost tratați cu succes cu chimio- sau radioterapie, aș fi ales să încep acest tratament cât mai repede posibil. Dar, așa cum stăteau lucrurile, nu consideram că abordarea mea experimentală era mai riscantă decât a oricărui alt medic.

Și, dacă nu aș fi observat beneficii imediate, m-aș fi grăbit să cer opinii de la cei mai buni experți pe care i-aș fi găsit și apoi aș fi făcut ceea ce ei mi-ar fi spus că trebuie făcut pentru a trata cancerul într-un mod cât mai agresiv.

Din fericire, nu s-a ajuns la aceasta, iar controalele medicale anuale, la care m-am supus pe parcursul următorilor 20 de ani, nu au arătat nicio urmă de cancer.