Cu Maica Tereza, în Calcutta -1-

Simțeam, în sfârșit, că a sosit clipa să mă întâlnesc cu moartea, folosindu-mă de propriile mele puteri. Trebuia să birui odată pentru totdeauna teama de ea, dar și pe ea însăși. Cum, însă, aș fi putut face asta? Nu fusesem niciodată un teoretician, deci nu îmi doream nici acum să biruiesc simbolic moartea. Nu, îmi doream să fiu față în față cu ea și să o îngenunchez cu puterile mele. Unde aș fi putut să o văd, unde să mă întâlnesc cu ea? Chiar dacă, copil fiind, m-am amuzat de moarte în cimitir și am glumit pe seama cadavrelor, totuși, nu am întâlnit-o niciodată personal și nici nu am văzut pe nimeni murind sub ochii mei.

Apoi, s-au petrecut următoarele: în timp ce meditam în fața statuii negre din templul zeiței Kali, am căzut deodată în transă. Mi se părea că nu mai am putere asupra mea. Deodată, m-am aflat în afara trupului meu, m-am simțit smuls iar sufletul meu s-a desprins de trup. De pe tavanul templului mă puteam vedea pe mine însumi șezând jos. Era un sentiment înălțător. Oare murisem? Devenisem în sfârșit doar conștient scăpând de suferința acestei lumi? Spațiul și timpul nu mai existau în acea stare. Dacă mă gândeam, de pildă la Lună, ajungeam în acea clipă pe ea. Lumi fermecătoare se deschideau acum în fața ochilor mei. În plus, nu simțeam nici teamă, nici bucurie. Totul se petrecea firesc, era un fel de pur și simplu așa este, nici mai mult, nici mai puțin. De mirat. m-am mirat abia atunci când m-am întors în trup. După această trăire, m-a năpădit din nou gândul morții. Mă întrebam ce voia să îmi arate experiența abia trecută. Avea de a face cu moartea? Și iarăși, unde o puteam întâlni, cum arăta. Mi-a venit atunci o idee: în timpul șederii mele în Calcutta am auzit nu o dată vorbindu-se despre Maica Tereza, fără a stărui însă asupra acestui lucru - știam doar că numele ei este legat de premiul Nobel PENTRU PACE; mai știam că e creștină, iar acest lucru era suficient ca să o facă neimportantă pentru mine. Acum, însă, mi-am amintit că se îngrijea de anumite așezăminte din oraș care erau numite case ale morții. Apoi, am făcut legătura! Ca și când ar fi fost așezată acolo special pentru mine, una din acele case se afla chiar sub templul lui Kali în care ședeam eu în acea clipă. Imediat, am știut ce am de făcut -trebuia să caut chiar atunci acea casă a morții. Astfel, m-am ridicat de la meditația mea, inima bătându-mi cu putere, așteptând să mă întâlnesc în încăperile din pivniță cu moartea, încurajându-mă în același timp cu gândul că aceea e singura cale de ieșire... în închipuirea mea, auzeam deja țipetele celor muribunzi și vedeam chinurile morții lor. Cu fiecare pas, creștea frica mea de această întâlnire. Ce altceva puteam alege? Trebuia să caut moartea pentru a găsi viața, trebuia să biruiesc moartea, trebuia să merg acolo!

Însă acolo unde mă așteptam să găsesc iadul, am fost întâmpinat la ieșirea din pivnița boltită și semiîntunecoasă de o pace adâncă, atât exterioară cât și lăuntrică. În ce fel aș putea oare să o descriu? Am simțit de îndată că în acel loc, moartea nu era la ea acasă. Într-un fel, mă simțeam ca acasă. Oare din pricina păcii celei necunoscute? De unde vene ea? Ațteptările și înțelegerea mea au fost numaidecât date peste cap de cele ce mă întâmpinaseră. Era mai mult decât ciudat. Am rămas nemișcat o vreme, în lumina slabă a încăperii având pur și simplu sentimentul atât de plăcut de A FI. Ce curios! Cred că am fost așa de surprins de această răsturnare de situație încât aproape am uitat motivul vizitei mele.

A venit atunci la mine una din surorile misionare de caritate căreia i-am spus:

-Unde e Maica Tereza, trebuie să îi pun câteva întrebări? !

Dintr-o dată, încolțise în mine o nouă idee, aceea că ar fi posibil să găsesc în ea un alt guru? Mă întrebam dacă nu cumva ar putea ea să mă ajute mai departe în căutarea mea.

-Ooo, e afară, undeva pe străzi și muncește.

-Când pot să o întâlnesc?

-Nici noi nu știm când se întoarce azi, dar în fiecare diminață este o slujbă în Lowar Circular Road și Maica va fi acolo.

Întrucât acel loc era doar la câteva minute de mers pe jos de la casa în care locuiam, nu mi-a trebuit mult timp să mă hotărăsc să merg acolo a doua zi.

Dis-de-dimineață am pornit spre acel lăcaș. Eram curios cum va fi Maica. Fiind destul de cunoscută îmi făcusem deja un chip despre ea asemănând-o celor mai mulți guru pe care îi vizitasem. Probabil că stă pe un tron înalt în mijlocul unei săli largi, înconjurată de ucenicii preferați care au voie să stea la picioarele ei; probabil e înconjurată de flori și ghirlande și probabil că zâmbește dulceag câte unei persoane pentru întărirea acelu suflet; de ea trebuie să te apropii plin de respect, în genunchi și dacă ai noroc, primești dreptul de a-i aprinde bețișoare aromate - așa, cel puțin, eram obișnuit de la marii guru hinduși.

Plin de nădejde am pășit pragul așezământului. Bufff! Cine-și poate închipui trezirea mea, când am constatat că în sală, în locul tronului se găsea o simplă masă de lemn? Mai mult, nu se vedea nici o Maica Tereza șezând pe vreun tron sau ceva asemănător; în locul ei, am găsit în jur de o sută de surori îmbrăcate în același tip de sari alb cu albastru cufundate în rugăciune. Mai rău de atât nu se putea! ... Nu văzusem niciodată o poză cu Maica Tereza așa că nu știam care din ele putea fi; am hotărât să aștept terminarea rugăciunii apoi să întreb pe cineva... atmosfera era ciudată și nu mă simțeam bine în mijlocul acestor creștine și al rugilor așa că m-am ascuns undeva către ieșire... O clipă mai târziu, o soră mai în vârstă s-a așezat lângă mine întinzându-mi cartea ei de rugăciuni - trebuia probabil să mă rog și eu... Aici te înșeli! - am cugetat eu; n-am de gând să mă rog! Apoi însă, privirea mi-a căzut peste rugăciune și... în aceeași clipă, s-a petrecut imposibilul.

Cam pe la vârsta de opt ani mi-am jurat să nu mai plâng niciodată. În pofida tuturor bătăilor, a brutalității, a înjosirilor, desconsiderărilor, niciodată nu am mai vărsat lacrimi ca să nu le dau adulților sentimentul superioritășii. Și iată că stăteam acolo, 25 de ani mai târziu și simțeam cum maxilarul de jos începe deodată să-mi tremure, pieptul să se zbată de parcă ar exploda ceva înăuntru și - ce Dumnezeu! ? -rezistența mea era măturată ca o frunză în furtună... Plângeam! Eram adânc atins de o Putere ce mă făcea pe de-a-ntregul lipsit de apărare și neputincios. Eram adânc mișcat încât simțeam că cele din lăuntru și cele din afară ale mele stau să se prefacă în cioburi. Cel mai curios lucru era că nu mă rușinam - această stare durând mai mult de trei sferturi de oră. Între timp venise un preot să facă slujbă iar când ceremonia se sfârși nu eram capabil să scot nici o vorbă; ca în transă, am părăsit în grabă sala și am dispărut acasă fără a obține ce am dorit.