Primul capitol al vieţii mele începea acum 29 de ani, într-un oraş  pe malul marii, într-o zi de iarnă. Nu părea cel mai potrivit moment din punct de vedere omenesc, dar cu siguranţa a fost timpul în care visul născut în inima lui Dumnezeu despre mine trebuia să ia fiinţă. Deoarece mama nu avea decât şase luni de sarcină, medicii au trimis-o la Constanţa, unde a fost pusă să ia o decizie sfâşietoare: îşi salva propria viaţă sau lupta pentru un avorton, ce nu avea nici o şansă să supravieţuiască?  A luat o decizie ce putea să o coste totul, alegând să primească în inima şi în familia ei visul născut în inima lui Dumnezeu. Şi I-a promis că dacă voi trăi, mă va încredinţa în mâna Lui. Şi Dumnezeu a luat în serios cuvintele ei.

S-a luptat cu moartea şi a biruit, chiar dacă multe zile a trebuit să stea în secţia de reanimare a spitalului pentru a-şi recupera forţele. Despre mine medicii au spus că nu am şanse mari de viaţă, deoarece cutia toracică nu era complet dezvoltată, eram cu cel puţin 20 cm mai mică decât un nou născut şi nu ştiau dacă vederea îmi era afectată şi dacă inima îmi fucţiona normal. Şi în fiecare zi erau voci ce-i spuneau să nu-şi facă prea mari speranţe, pentru că problemele vor aparea  în perioada de creştere. Dar Dumnezeu era în control, protecţia Lui era peste noi. Şi faptul că venisem pe lume „ca un fulg de nea, nu ca o floare de primăvara”, cum mama îi scria tatălui meu cât încă se afla în spital, nu era o simplă întâmplare, ci făcea parte din scenariu. După trei luni petrecute în spital, ne-am întors acasă şi fiecare a continuat să-şi dea cu părerea… tata era dezamăgit că eram fată şi nu băiat, pentru unii eram un „copil urât, roşu, mic şi păros”,  „un pui de monstru”, dar nu conta ce spuneau oamenii despre mine, cum arătau realitatea şi circumstanţele, pentru că Dumnezeu avea altceva de spus. În fiecare zi El, schimba lucrurile şi viaţa mea era o minune. El proteja viaţa mea și chiar dacă au fost defecte de creştere, le-a transformat pe toate. Şi ceva în mine tânjea după cer, căutam ceva, dar nu ştiam ce. O luam pe bunica şi o rugam să mă ducă duminica la biserică, dar îmi doream mai mult decât o slujbă bună. Aveam doar nouă ani, dar ştiam că viaţa mea e un dar, că Cineva are privirea îndreptată spre mine, mă protejează şi mă veghează şi îmi doream să- L  întâlnesc.

Nu după multă vreme,  tatăl meu a luat decizia să divorţeze. Certurile dintre părinţi erau tot mai lungi și mai violente…inima îmi era strânsă, îmi era frică, dormeam cu uşa întredeschisă ca să aud dacă mama este bine, având impresia că puteam să schimb ceva. Într-o zi, când m-am întors de la şcoală, am găsit citaţia de divorţ în uşă. Am luat-o, am mers în camera mea şi am citit-o. Termenii juridici erau atât de duri, încât smulgeau bucaţi din inima mea. Lacrimile curgeau şiroaie pe obraji, lăsând brazde adânci. Lumea mea se prăbuşea şi eu nu puteam face nimic. Disperată am căzut în genunchi şi am strigat spre Cel pe care îmi doream să-l cunosc mai mult, care nu mă lăsase niciodată singură, care simţeam că mă iubeşte deşi nu făcusem nimic să merit iubirea Lui, deşi nu vorbisem niciodată cu El personal. Mi-am ridicat vocea şi am strigat: „Doamne, dacă exişti cu adevărat, te rog ca parinţii mei să nu divorţeze!”. Eram disperată şi ştiam că nu pot face nimic să schimb situaţia!  Sentimente de neputinţă mă copleşeau. Au urmat zile grele, de depresie profundă. Nu îmi trebuia nimic, nu vroiam să mănânc, să merg la şcoală, nimic nu mai era important. Eram închisă într-o cameră invizibilă, fără uşi, fără ferestre, din care nu puteam să evadez. Totul era durere şi confuzie. Şi mă simţeam responsabilă. Ca şi cum o voce îmi şoptea subtil că eu sunt vinovată. Divorţul se derula, iar situţia devenea tot mai grea. Într-o zi mătuşa mea i-a vorbit mamei despre Dumnezeu, care este lângă noi, care ne iubeşte atât de mult încât şi-a dat Fiul să moară la cruce ca noi să avem viaţa veşnică. Iar mama și-a pus viaţa în mâna Lui şi l-a primit pe Isus ca Domn și Mântuitor al vieţii ei. Era atât de fericită! Dar cum rămânea cu mine?! Oare îi păsa şi de mine încât să-mi răspundă la rugăciune? Da, iubirea Lui a stăbatut cerul şi m-a copleşit! În ziua în care eu şi sora mea ar fi trebuit să mergem la tribunal, în mod supranatural, tata a hotărât să pună capăt divorţului! Era minunea mea! Era răspunsul meu! Dumnezeu exista, îi păsa de mine, mă iubea! Eram liberă!  Orice urmă de durere dipăruse! Domnul univerului se întâlnise cu mine! Mă copleşea cu iubire şi mă învăţa să iubesc! O viaţă frumoasă şi plină de aventură se deschidea înaintea mea… ”căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la tine, Anca, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să îţi dau un viitor şi o nădejde!” ( Ieremia 29:11)

Anca Dumitrașcu