Amintiri din copilărie 3

3. TRANSFORMĂRI 

   Adeseori priveam cerul în nopțile fără de somn. Și erau multe...Ajunsesem la un grad de depresie accentuat, cu multe medicamente foarte puternice, care nu făceau altceva decât să mă aducă la stadiul de "zombi". Nu mai percepeam realitatea, o vedeam distorsionat, și prin faptul că nu aveam pe nimeni alături! Nici chiar pe cei dragi! Copiii mei erau destul de mici, cred că a fost dificil și pentru ei în acele clipe. În afară de muncă, stres, lipsuri, nu știam nimic. Eram măritată dar, asta era așa, ceva în modul Cenuşăresei, în casa măştihoaiei. Soțul obișnuia să plece la muncă dimineața, dar când se întorcea, nu avea o oră anume. Când voia el. După două-trei ore, după o noapte sau după următoarea zi de lucru...Nu am avut niciodată o haină mai de "Doamne-ajută", nu am avut un portofel, o geantă, pentru că nevoile mele nu erau o prioritate. Pentru nimeni! Și la urma urmei de ce să le am? Unde să plec și ce să pun în ele? Ajunsesem să-mi fie frică să spun că am nevoie de ceva, ca să nu se pornească scandalul. De ce spun asta? În primii ani ai căsniciei, doi-trei să zic, cum nu găseai nimic în magazine, am auzit că vine marfă la "Menaj", parcă așa se chema dacă nu greșesc și am cumpărat un set de pahare, (ieftine de altfel) și un polonic pentru scos supa. Eeei, când mi-a venit barbatul acasă de la lucru, am aflat cât cântărește acel obiect și ce formă are, pe capul meu. Cică am stricat banii lui. Că ai mei nu erau, deși lucram amândoi...Casa lui, banii lui, numele lui...Bineînțeles făcuse un monopol din acesta, de parcă un nume îți definește caracterul...Ce mai! Începusem să urăsc și ziua când m-am născut! Nimic din ceea ce făceam nu avea sens! 

   Mie îmi era tare milă de oameni și mai ales de ai mei! Pe lângă dragostea altruistă, mai era compasiunea pentru situația fiecăruia. Căutam scuze pentru toți, dând vina pe conjuncturi, soartă, etc. Îmi plăcea să ajut, să dăruiesc, să încurajez...Făceam ceea ce aș fi vrut să mi se facă mie. Tânjeam după iubire, pace, visam căminul fericit, ce nu l-am avut niciodată! Și așteptam...Nu că nu am greșit și eu! Să nu înțelegeți că am fost chiar o sfântă! Am fost ca oricare om crescut fără valori creștine și care caută acel Ceva prin care să fie împlinit. Am crezut că măritându-mă cu omul iubit, o să găsesc fericirea. Dar...

   Am ajuns la un moment dat să nu mai dorm noaptea decât 2-3 ore (cu intermitențe bineînțeles) și s-a întins aceasta pe câteva luni bune. Chiar ani dacă mă gândesc bine. Mă așezam în fața ferestrei și priveam în gol...Unde? Nu știu, nici ce gândeam, nici ce speram...Știu doar că mă bântuia tot mai des gândul morții. Era unica soluție ce o găseam plauzibilă în acele momente. Pentru că nimeni și nimic nu mai dădea vreun sens vieții mele. Eram copleșită de durere. Nu atât cea fizică, care se accentua tot mai mult, cât durerea din sufletul meu. O durere fără margini, un abis în care mă cufundam tot mai mult. Plângeam mai tot timpul. Mi se slăbiseră într-atât nervii, încât, ajunsesem foarte labilă psihic și răbufneam mereu din orice, în accese de furie. Cu copiii eram deosebit de protectoare, deși uneori le mai aplicam și pedepse...Nu pentru că erau atât de zvăpăiați, ci mai degrabă cred, din cauza nestăpânirii mele emoționale. Prea obosită, prea nervoasă, totuși, deși regret acum ieșirile acelea, i-am iubit mai mult ca orice pe lume. Și bineînțeles continui să îi iubesc, deși sunt mari acum. Sunt puii mei până voi închide ochii. Eram ca o cloşcă cu pui de rață ce strigă de pe malul apei să nu se înece... Au fost multe greutăți în familie și ca un domino, cele financiare au iscat pe cele sentimentale iar acestea pe cele de sănătate. 

   Într-o noapte agitată, dormeam "iepureşte", când aud un zgomot urât în cameră. Mă uit speriată și îl trezesc pe bărbat, zicându-i: "Uite, uite!" El somnoros, nu auzea nimic dar nici nu vedea nimic! Eu vedeam niște arătări stranii, ca niște pitici de vreo 30 cm înălțime, foarte grași, îmbrăcați în negru. Erau câțiva, nu pot spune numărul, dar 6-7 erau. Săreau prin cameră și scoteau niște chițcăituri și mormaieli de te lua frigurile. Tremuram toată! Gică m-a luat în brațe și mă strângea să îmi revin. Nu credea ce-i spun! Apoi, ca prin farmec, a început să se lumineze treptat camera, acele urâciuni au dispărut și în locul lor, în fața geamului unde îmi petreceam nopțile fără somn, a apărut în toată splendoarea, un Înger! Un chip de lumină, cu o haină albă, strălucitoare și lungă până în pământ. La mijloc un brâu lat auriu și avea părul lung...

Nu pot da multe detalii, pot doar spune că, m-a privit atât de duios, nu a scos un cuvânt! Doar a întins mâna ce radia către mine și din clipa aceea, o pace indescriptibilă m-a cuprins, o liniște ce nu am avut-o vreodată! A dispărut la fel cum a venit, ca un abur, ca un răsărit! Doar eu am văzut și simțit acestea! Cert e că de atunci, nu m-au mai tulburat niciodată acele duhuri grotești și am început să dorm și eu ca un prunc în următoarele nopți. 

   Acesta a fost primul semn care m-a făcut să mă întreb dacă există Dumnezeu și eram convinsă că a fost Domnul Isus, Cel care m-a eliberat în acea noapte.

   Știu doar că, după multă suferință trupească și sufletească, lui Dumnezeu I S-a făcut milă de mine, chiar dacă eu nu Îi cerusem ajutorul! Pentru că pe atunci, nu știam că pot să I-l cer! Comunismul ne-a îndoctrinat cu evoluționismul lui Darwin și nu gândeam mai mult de atât, nu vedeam mai departe de ce e palpabil. Astfel, ca să pot cunoaște Adevărul, ca să pot fi modelată după voia Lui, a permis Tatăl meu drag, să ajung în spital în 2001, programată fiind pentru o operație de hernie de disc și stenoză de canal medular. Suferințele au fost inimaginabile! Zeci de injecții cu cortizon care ar fi trebuit să amelioreze, m-au trimis direct pe masa de operație. De aici, cu pași mărunți, a început urcușul meu pe treptele credinței, o metamorfoză ce nu o percepeam prea bine în acele momente dar care, era dăltuită în ceruri, încă din veșnicii. 

Va urma...

10/05/16, Barcelona-Lucica Boltasu