Privilegiul cerşetorilor

   Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. (Romani 5.8)

   Avertisment: conţinutul acestui capitol poate provoca foame. Este indicat a fi citit în bucătărie.

   Prima mea slujbă în lucrare a fost în Miami, Florida. În adunarea noastră erau o mulţime de doamne sudiste cărora le plăcea să gătească. Mă potriveam perfect acolo, eu fiind un tip singur căruia îi plăcea să mănânce. Una din practicile preferate ale bisericii era cina în comun duminica seara, iar cam o dată la trei luni se organizau adevărate ospeţe.

   În unele biserici cina aceasta (potluck) este tocmai aşa cum sugerează numele: bucătăresele îşi golesc oalele (pot), iar tu îţi încerci norocul (luck). Nu şi în această biserică. Cinele noastre în comun erau evenimente majore. Magazinele alimentare din zonă ne rugau să îi anunţăm din timp pentru a se putea aproviziona. Cărţile de bucate se vindeau ca pâinea caldă. Oameni pe care nu îi vedeai în bancă la biserică apăreau la coadă la mâncare. Pentru femei era un concurs neoficial de gătit, iar pentru bărbaţii din biserică o ocazie de a se îmbuiba cu neruşinare.

   Doamne, ce bunătăţi - un adevărat corn al abundenţei. Şuncă suculentă în ananas, fasole coaptă, murături, plăcintă cu nuci... te-ai întrebat vreodată de ce există atât de mulţi predicatori durdulii? Intri în lucrare pentru asemenea mese.

   În calitate de burlac, strategia mea de supravieţuire avea la bază aceste mese în comun. În timp ce alţii planificau să gătească, eu studiam tehnicile cămilelor de a păstra alimentele. Ştiind că trebuie să duc şi eu ceva, duminica după-amiaza făceam inventarul rafturilor din bucătărie. Rezultatul era jalnic. O dată am dus un borcan pe jumătate plin cu alune Planters. Altă dată am pregătit vreo 6 sandvişuri cu dulceaţă. Una dintre contribuţiile mai acătării a fost un pachet nedesfăcut de chip-suri. Un dar mai sărăcăcios a fost o cutie de supă de roşii, nedesfăcută.

   Nu era mult, dar nimeni nu s-a plâns vreodată. de fapt, judecând după reacţiile surorilor, ai fi crezut că am adus curcanul de Ziua Recunoştinţei. Luau borcanul meu cu alune, îl puneau pe masa lungă împreună cu restul mâncărurilor şi îmi întindeau o farfurie. "Serveşte-te, Max, nu te sfii. Umple-ţi farfuria!". Iar eu mă conformam! Cartofi piure şi sos. Friptură înăbuşită. Pui fript. Luam câte puţin din toate, în afară de alune.

   Veneam ca un cerşetor şi mâncam ca un rege!

   Deşi Pavel nu a participat niciodată la o astfel de masă, cred că i-ar fi plăcut simbolistica acesteia. Ar fi spus că şi Cristos face pentru noi exact ce au făcut aceste surori pentru mine. Ne primeşte la masa Lui în virtutea dragostei Lui şi a cererii noastre. Nu contribuţia noastră ne asigură un loc la ospăţ. De fapt orice am aduce noi pare mărunt la masa Lui. Singura cerinţă este să recunoaştem că ne e foame, pentru că "ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!" (Matei 5-6).

   Aşadar foamea noastră nu este o poftă ce trebuie evitată, ci mai degrabă o dorinţă dată de Dumnezeu care trebuie luată în seamă. Slăbiciunea noastră nu trebuie ignorată, ci mărturisită. Nu aceasta este esenţa cuvintelor lui Pavel: "Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva, dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când noi eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Romani 5. 6-8).