Povestea crinului alb

   Purtată de un simţământ tainic, păşesc pentru prima dată pe poarta neagră din fier forjat. Paşii îmi calcă nesiguri şi mi se opresc în faţa unui... crin îmbobocit.

   E timid şi totusi parfumul lui îmi trezeşte interesul. O coardă tainică din străfundul inimii începe să vibreze uşor, dar prelung, ca un ecou... Una dintre petale era sfâşiată şi parcă ar purta o picătura de sânge. Îi simt reţinerea preţ de câteva clipe. Să creadă oare că îl lovesc, că vreau să-i fac rău? Îşi revine fiindcă ceva tainic ne uneşte! Doresc să-i vorbesc! În fiecare noapte doresc să-l revăd şi să-l stropesc cu roua lacrimilor mele, să-i alin suferinţa trecutului. Îi simt apăsarea şi întrezăresc dorinţa de a-i fi alături. Nu pot, sau nu vreau să-l părăsesc?

   Trebuia să fac ceva să-mi aparţină! Vorbindu-i zilnic, el îşi învinge timiditatea, şi petalele i se desfac una câte una. Povestea lui e tristă. Din amărăciunea în care îşi are rădăcinile îi vine culoarea! Da, s-a hrănit cu multă amărăciune. Lacrimile mele i-au mângâiat petalele, şi povestea lui a devenit povestea noastră. Ele i-au pătruns sufletul, iar parfumul lui a devenit îmbătător. Prin încredere, i-am redat frumuseţea şi, eliberându-l de rugii ce-l înconjurau, i-am redat libertatea! 

   Singura forţă ce mi-a oferit ajutorul spre a readuce la culoare această floare, reprezentativă luminii, a fost Dumnezeu. Sufletul meu, drept mulţumire, I-a dăruit crinul.

   Sunt sigură că numai lângă EL această floare nu se va mai ofili niciodată, iar puterea pe care i-o va da EL, ne va îmbăta sufletele, le va descătuşa. Am crezut şi cred în puterea LUI!