Notă Jurnal 12 Septembrie 2011

”Pentru cine?”

ori, pentru ce? Ce anume? Pentru ce atâta efort, pentru cine? Azi în drum spre casă mă gândeam că sunt egoistă, vreau un cămin dar nu aş putea suporta eşecul unei căsnicii, vreau zâmbetul unui copil dar îmi e frică să nu îl cresc pe o cale greşită. Majoritatea părinţilor sunt preocupaţi de viitorul financiar al copiilor lor, un cont bancar de economii, pentru facultate, pentru prima maşină, prima rată pentru noul apartament… Dar oare câţi dintre aceştia sunt preocupaţi de sufletul acelor copii? Am să fiu răspunzătoare pentru eternitatea fiilor mei, în funcţie de cum mi-am făcut datoria de mamă. Dar cum poţi să îţi faci pe deplin datoria de mamă când munceşti 40+ ore pe săptămână? Cum poţi să dezlipeşti nebunia de inima unui copil, şi cum poţi mai apoi să îl educi să-şi păstreze curată calea?

Nu e vorba de un cult ori o religie, ci e vorba de educaţia pe care un copil o primeşte cu privire la sufletul lui. Au să poată fiii mei să înveţe din regretele mele, au să poată să citească întocmai acele regrete în ochii mei după ce trecerea anilor au să-mi îmbătrânească faţa? O iubire de necuprins m-a salvat. Îmi am încă tinereţea însă mă întreb, oare rodul pântecului meu are să îşi plângă tinereţea, o tinereţe risipită departe de Dumnezeu? Din dragoste am ales să-L urmez pe Domnul, şi mişcată de dragostea Lui mă silesc să Îi fiu credincioasă.

În adolescenţă, pasionată fiind de literatură şi arta scrierii m-am lăsat fascinată de chipuri frumoase şi trupuri zvelte, de cuvinte goale şi aroganţă şi am scris; am scris despre oameni şi locuri, pe unii oameni i-am iubit, aşa cum am ştiut eu să iubesc, păstrând dintanţa – îndeajuns de departe încât să mă simt în siguranţă însă destul de aproape încât să pot totuşi observa şi nota – . Am scris nespus de mult, şi am iubit cum am ştiut eu, într-un mod ciudat şi întortochiat, demn de o scriitoare boemă – ziceam eu -.

Dar anii au trecut şi ochii mi s-au deschis, mintea mi s-a înţelepţit mi-am dat seama că în tot acel timp am căutat oameni pe care mai apoi să îi iubesc în ciuda lor, să admir de la distanţă, să cred că iubesc şi să scriu motivată de acel sentiment… Am în mine o dragoste utopic de mare, şi în tot acest timp am fost distrasă şi manevrată în direcţi total opuse, manipulată să investesc sentiment, timp şi ore de scris în oameni doar pentru a îmi sătura nevoia de a iubi, deşi era o dragoste ciudată, poetică, simbolică însă nu metaforică. Am petrecut atât timp iubind orice, totul, mai puţin pe Dumnezeu şi am realizat … acesta era scopul, să fiu atât de distrasă, atât de investită în alţii încât să nu mai am iubire, timp şi interes să Îl iubesc pe Dumnezeu aşa cum merită.

Din acele admiraţii s-a născut artă, zic unii, o artă frumoasă, la fel de întortochiată ca purtătoarea admiraţiei însă comparând acea ‘artă’ cu ceea ce s-a născut din dragostea pentru Dumnezeu, nu există termen de comparaţie. În timp ce acea admiraţie şi pasiune mă ardea şi mă împovăra ca un jug, această dragoste mă împacă şi nu mă lasă chiar şi atunci când eu eşuez…