Mâncând cu lacrimi

   La început ideea mea a fost destul de simplă. M-am oferit ca voluntar la spitalele unde erau internaţi copiii cu boli incurabile sau victimile arsurilor. Am dorit să merg să-i mai înveselesc, să mă joc cu ei. Treptat însă am ajuns să mă port ca un clovn. În primul rând, cineva mi-a dat un nas roşu de cauciuc şi l-am folosit. Apoi am început să folosesc puţin machiaj. După aceea am primit un costum galben, roşu şi verde de clovn, iar în cele din urmă am primit nişte pantofi foarte şic, cu tocuri înalte şi lungi de peste o jumătate de metru, verzi la călcâie şi la vârfuri şi albi la mijloc. Erau ai unui clovn care s-a pensionat şi a dorit ca picioarele lui să continue să umble. A fost foarte greu pentru mine la început. Vezi lucruri îngrozitoare în astfel de secţii ale spitalelor. Nici unul dintre noi nu este pregătit să vadă copii murind sau mutilaţi. Nimeni din societate nu ne învaţă să facem faţă suferinţei. Nici nu vorbim de ea până nu suntem direct afectaţi.

   Câţiva dintre noi ne pregăteam să arătăm Godzilla în secţia copiilor cu leucemie. Eu îi îmbrăcam pe copii în clovni. Unul dintre copii era complet chel din cauza chimio-terapiei şi, când am terminat să-i pictez faţa, un alt copil a spus: "Acum pictează şi restul capului". Copilului i-a plăcut ideea. Când am terminat, sora lui a spus: "Oh, acum putem proiecta filmul pe capul lui Billy". Şi această idee i-a plăcut. Deci am rulat Godzilla pe capul lui Billy, iar lui Billy, i-a plăcut la nebunie. Toţi am fost mândri de Billy. A fost un moment extraordinar. Mai ales când au venit doctorii...

   Piele arsă şi capete rase la copiii mici - ce faci în aceste situaţii? Cred că pur şi simplu accepţi faptul că unii au dureri foarte mari, se tem şi se află pe moarte, iar inimile tuturor sunt frânte. Acceptă acest lucru, înfruntă-l şi vezi ce se întâmplă după aceea, vezi ce trebuie să faci. Mi-a venit ideea să am tot timpul floricele de porumb la mine. Când un copil plângea, luam lacrimile cu floricelele de porumb şi mâncam eu sau îi dădeam copilului să mănânce. Stăteam împreună şi ne hrăneam cu lacrimi.

   Hipersensibilitatera în lucrare înseamnă pur şi simplu să simţi durerea altuia. Înseamnă să te hrăneşti cu lacrimile acelei persoane.

   Ajută la ceva hrănirea cu lacrimi? Îl ajută pe un om să fie hipersensibil, să se expună deliberat la durerea altuia? Da, cred că da! Cred că ajută ca un om să îşi pună un nas roşu de cauciuc şi pantofi uriaşi pentru a aduce râs şi bucurie copiilor bolnavi de leucemie sau să mănânce floricele de porumb muiate în lacrimi. 

   Micuţa carte a lui Henri Nouwen cu extraordinarul titlu Vindecătorul rănit (The Wounded Healer) prezintă oameni singuri, abandonaţi, ce nu au pe nimeni care să-i iubească. Nouwen vorbeşte despre un tânăr lucrător care nu avea ce să-i ofere unui bătrân ce urma să fie operat decât grija sa iubitoare. "Nimeni nu poate rămâne în viaţă dacă ştie că nu este aşteptat" - scrie Nouwen. "Toţi cei care se întorc dintr-o călătorie lungă şi dificilă se uită după cineva care-i aşteaptă la gară sau la aeroport. Fiecare om doreşte să-ţi spună povestea vieţii şi să-şi împărtăşească momentele de durere şi bucurie cu cineva care a stat acasă, aşteptându-l să se întoarcă."

   Uneori singurul ajutor pe care-l putem aduce noi, cei din lucrarea creştină, oamenilor care suferă este să-i asigurăm că suferinţa lor, care pentru ei nu are semnificaţie, are sens pentru noi. (fragment)