Ziua schimbării

M-am îndepărtat de Tine...

În drumul meu prin pustie, presăram bucaţi şi miez de suflet, până când a mai râmas doar o coajă din el în mâna dreaptă, iar ulciorul bucuriei zăcea în mâna stângă, gol... vântul plângea în el.

Am crezut că voi găsi un loc, o oază... să mă umpli de Tine şi apoi să îmi continuu drumul, tot indiferentă... până la următoarea "umplere"...

Dar nu observasem că pasul meu... primul în afara prezenţei Tale, a fost prima piatră la zidul care, apoi, cu fiecare pas distanţă, l-am construit eu singură între noi...

Au urmat zile în care mergeam paralel cu Tine, dar nu ştiam că, de fapt Tu, tot ce vrei de la mine e să Te urmez, să mă las condusă de Tine!... să calc pe urmele Tale! Îmi întorceam din când în când privirea într-o parte şi Te vedeam acolo lângă mine, vedeam umbra Ta pe mâna mea dreaptă şi credeam că sunt pe drumul bun, dar de fapt eram pe-un drum al meu...

Într-o zi mi-am amintit de Tine, m-am întors să Îti cer ceva (îmi întorceam privirea spre Tine doar când doream să-Ţi cer ceva), dar nu Te-am mai găsit... nu ştiam în ce moment umbra Ta s-a îndepărtat de la mine, nu îmi aminteam când a fost ultima dată când eu am tăcut şi Tu să vorbeşti, nu mai ştiam când am căzut ultima dată la picioarele Tale ca să le spăl cu lacrimile mele... când Ţi-am mulţumit ultima dată pentru răsărit... sau apus...

Credeam că drumurile noastre sunt îndreptate spre acelaşi scop... aceeaşi ţintă, dar nu mă gândisem nici măcar o clipă că liniile paralele niciodată nu se întâlnesc.

M-am mulţumit ştiindu-Te aproape, nu tânjind să stau la pieptul Tău... mă întăreau umbrele minunilor din vieţile altora, dar nu mă gandeam la propiile minuni pentru mine, din partea Ta... mă bucuram împreună cu cei ce se bucurau, dar nu tânjeam să fac din bucuria mea şi bucuria altora... mă mulţumeau cuvintele de laudă la adresa Ta, venite din partea altor oameni, şi nu căutam să cânt chiar eu despre Tine!

Dar m-a găsit o zi... m-a găsit fără Tine... şi nu ştiam cum să Te caut, cum să-Ţi implor minuni sau cum să-Ţi cânt... (cum să ştiu toate acestea, când mereu m-am mulţumit să fiu o umbră a celor care Te cunoşteau cu adevărat?...)

O zi în care păcatele m-au ajuns din urmă, m-au împresurat şi m-au pus la pământ... m-au zdrobit... m-au şters, dar nu de tot, m-au frânt, dar nu până la ultimul suspin...

A fost o zi... acea zi în care am înţeles că drumul Tău este drumul meu atunci când paşii Tăi sunt calea mea...

O zi în care, Dumnezeule, m-ai spart, ca să mă refaci un vas de cinste pentru slava Ta!... să-mi dai forma dorită de Tine... să faci din ceea ce sunt, ceea ce Tu vrei să fiu, să-mi dai forma visului Tau!

Pustiul a cunoscut ziua renaşterii mele...

Acum mă întorc Acasa, pornesc cu un suflet nou, de care voi avea grijă. Pornesc pe urmele Tale cu un cantec nou din noua inimă...

Din acea zi în care m-am întors din pustiu, caut să ma bucur cu cei din jur, dar şi să îi fac părtaşi la bucuria mea. Din acea zi caut să vorbesc despre palmele Tale, în care porţi urme de stele, ce m-au ajutat să regăsesc Calea, (bucăţile şi miezul de suflet lăsate în urmă au fost furate de păsări şi oameni cu inima mică, de piatră). Fără ajutorul Tău nu aş fi ştiut să mă întorc!

Acum sunt strâns legat de inima Ta. Acum respir mult dorita libertate!

Vor trece ani şi timpul va trece şi el peste mine. Voi uita multe şi pe mulţi, dar fiecare răsărit îmi va readuce imaginea acelei zile în care pustiul a văzut naşterea unui om nou, acolo, în mijlocul universului de nisip. Mereu îmi voi aminti ceva ce nu pot uita... mereu... cu fiecare apus şi fiecare răsărit...

Va fi o şoaptă a cărei amintire va răsuna ca un strigat!

Acea zi... ziua schimbării!