Cele două fete…

Mă așezasem pe genunchiul clipei unei dimineți de iunie, ce-și cânta veselia în triluri de păsări.

Priveam tandru spre cele două fete ale vieții mele, ce și-au dat întâlnire la o cafea pe terasa sufletului meu.

Își duceau dorul de multă vreme, căci una dintre ele plecase de câteva decenii în cartierul de vis al Fetei Morgana, iar cealaltă a rămas în cartierul Răbdării și al roadelor de la marginea toamnei.

Stăteau atât de strâns îmbrățișate încât cu greu puteam distinge între cea care purta chipul dimineții cu visările și năzuințele ei și cea care purta chipul înserării cu ridul de pe față, ce trăda truda adunată în timpul anilor.

Și-au luat o singură ceașcă de cafea, fără zahăr, din care sorbeau cu migală, pe îndelete, ca și când ar fi vrut să le ajungă până la lăsarea nopții.

M-am gândit să mă apropii și să le ofer eu încă o ceașcă dar mi-au zis:

⁃ Nu, nu avem nevoie, noi suntem atât de una în toate, încât nu putem decât să fim părtașe ale aceluiași dulce și amar, împărțind același zaț de viață!

M-am întors pe genunchiul clipei mele și mi-am făcut urechea pâlnie ca să aud ce-și vor spune.

Vorbeau în șoaptă, vocea le era la fel și nu știu cine era cea care întreba și cine era cea care răspundea. Depănau împreună frumoase amintiri, visuri împlinite sau spulberate, izbânzi si izbăviri, dar și frângeri și înfrângeri, păcate iertate de care nu-și mai aminteau și nici nu vroiau să-și amintească, din prețuire, de dragul Celui ce le iertase deja, le-a aruncat în marea uitării și nu Își mai aduce nici El aminte de ele.

⁃ De ce ai plecat așa devreme când erai atât de plăcută, de vie, plină de viață, de planuri și perspective, mi-ai lăsat mie acest suflet zbuciumat, de ce te-ai arătat mereu doar să-mi zâmbești din amintiri?

⁃ Nu am vrut să plec dar m-au alungat ploile toamnei, iar spinii crescuți la margine de suflet mi-au rupt din frumoasa mea rochie de primăvară. M-am arătat din când în când și te-am ajutat în taină dar te felicit pentru ce ai făcut până acum, uite terasa aceasta de suflet arată destul de bine împodobită cu ghirlandele iertării culese de pe dealul acela cu Cruce, ce mireasmă plăcută aduce! Îmi pare rău că nu L-am cunoscut pe El mai devreme, mai cu drag să-L fi urmat, să fi dat vremii mele mai mult rost, ce bine ar fi fost!

⁃ Nu, nu singură am purtat această grijă, Cineva mi-a promis în Carte că va privi spre sufletul acesta până la capăt și nu-l va lăsa în paragină, El a făcut totul, mie îmi pare rău că nu am trăit mai intens, mai frumos, mai plenar, potrivit cu măsura de dar, trăirea, umblarea, vorbirea să-mi fi fost mai cu har.

⁃ Pentru tot ce puteam să fac mai mult, mai bine, mai frumos, și nu am făcut te rog să mă cerți, … dar te rog să mă ierți

⁃ Ba nu, tu să mă cerți dar te rog să mă ierți

⁃ Nu eu, tu te rog să mă ierți…

⁃ Hai să rămânem alături ca două surori ale aceluiași suflet chiar dacă vremea mea a trecut, voi reveni mereu în gândurile tale, te voi îndemna în preocupările tale, și îți voi aduce aminte până la sfârșit că scrie în Carte:

cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă și nu obosesc, umblă și nu ostenesc.”

Înduioșat de întâlnirea frumoasă a celor două fete din sufletul meu, am mulțumit Domnului pentru aripile credinței ce mă ridică și pentru timpul de har ce l-am primit în dar.

✍️ Ghiță Stoian