Vrednic de a fi văzut

Nenumăraţi turişti din toate continentele vizitează Londra, capitala Angliei. Mulţi dintre ei se duc să vadă renumitele monumente arhitectonice ale acestui oraş grandios cu opt milioane de locuitori. Un obiectiv important de vizitat este şi catedrala Sf. Pavel, cea mai mare biserică din Anglia. Ea este aşezată chiar în inima oraşului. Arhitectul Sir Christopher Wren, constructorul mai multor clădiri cu renume, a construit şi această biserică Între anii 1675 - 1710. Această catedrală avea să devină cea mai importantă creaţie a sa, iar în anul 1723 încetă din viaţă la vîrsta de 91 de ani şi fu înmormîntat aici. Deasupra mormîntului său stă scris o inscripţie modestă: „Dacă îi cauţi mormîntul, atunci priveşte în jurul tău!" Şi alţi oameni de seamă sunt înmormîntaţi în această catedrală; aici poţi găsi cavoul curajosului amiral Nelson, care în anul 1805 a cîştigat o mare luptă navală în faţa coastei de sud a Spaniei, la Trafalgar, împotriva flotei franco - spaniole, şi care a fost rănit mortal în această bătălie. De asemeni aici este înmormîntat şi generalul Wellington. Poate îţi aminteşti de la cursurile de istorie că el împreună cu mareşalul de cîmp prusac Blucher, în anul 1815 la Waterloo în apropiere de Bruxelles, a învins definitiv pe mîndrul Napoleon şi oastea lui.

Însă eu vreau să te fac atent la cu totul altceva. Când vii odată în Londra, nu trebuie să pierzi prilejul de-a vizita catedrala Sf. Pavel, unde vei putea vedea tabloul pictorului englez William Holman Hunt (1827 - 1910) intitulat: „The Light of the World" (Lumina lumii). Se adresează insistent celor care zi de zi trec prin faţa lui. În acest tablou predomină întunericul. Un chip maiestuos şi blînd îl înfăţişează pe Fiul lui Dumnezeu cu coroana de spini şi purtînd în mîna stîngă o lumină vie. Aceasta străpunge întunericul. Cu mîna dreaptă El bate într-o uşă. Pe această uşă se pot vedea cuie ruginite, aşchii, printre care se caţără în sus un mărăciniş sălbatic. E ciudat însă că uşa nu are nici o clanţă. Oare să fi uitat pictorul s-o facă? Şi de ce o fi înfăţişat el această uşă atît de respingător, încît, îndată ce priveşti tabloul, observi că n-a fost deschisă niciodată? Sub tablou se află un pasaj din Cuvîntul lui Dumnezeu, care vrea să-l ajute să înţeleagă pe cel ce priveşte: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el..." (Apocalipsa 3:20).

Oare nu se referă uşa din acest text biblic cît şi uşa din tablou la inima omului? De bună seamă că da! Iar pictorul a încercat să înfăţişeze această inimă omenească plină de întuneric şi necurăţie, respingătoare şi prin natura ei antipatică. Cît de disperată ar fi fost situaţia noastră, dacă Domnul Isus Cristos, cel care este „Lumina lumii" (Ev. Ioan 8:12), n-ar fi bătut la uşa inimii noastre, ca să aducă lumina, viaţa şi bucuria! Acum înţelegi şi tu desigur de ce lipseşte minerul uşii pe dinafară. Pictorul a vrut să arate celor ce privesc tabloul că uşa inimii poate fi deschisă numai pe dinăuntru. Domnul Isus nu forţează uşa inimii omului, însă El bate..., uneori încet, altădată mai tare. Ai simţit vreodată bătaia la uşa inimii tale? Deschide-I fără şovăială! Tu însuţi trebuie să-I deschizi. N-ai de unde să ştii dacă astăzi este ultima bătaie la uşa inimii tale sau nu!

Friedhelm König