Visător de Vise

Nu-i greu de ghicit – numele lui este Iosif. Numai că Biblia amintește doi visători de vise cu același nume, câte unul pentru fiecare Testament, cel mai bine cunoscut fiind fiul lui Iacov, visător și interpret de vise. Al doilea este soțul Mariei. Evanghelistul Matei relatează patru vise, prin care, mai întâi, Iosif este informat cu privire la natura schimbării constatate în condiția logodnicei sale (1:20); a doua oară i se poruncește să se refugieze pentru o vreme în Egipt (2:13); apoi să se repatrieze, după moartea lui Irod (2:19) și să-și stabilească reședința în Nazaret (2:22), ca împlinire a unei profeții (2:23).

Mi se întâmplă foarte rar să visez, dar fenomenul în sine mi se pare fascinant. Stârnește multe întrebări și, din păcate, puține răspunsuri. Să fie, oare, visul un efort al minții de a scăpa din constrângerile spațiului și ale timpului? Să fie o evadare din prozaicul prezentului? O încercare de vizitare a trecutului și sondare a viitorului? O tentativă de contactare a tărâmului spiritual în timpul somnului, când se bucură de liniște, în răgazul oferit de starea de inactivitate a trupului? Să fie rudimentul unei căi de comunicare între divin și uman, comunicare întreruptă odată cu căderea omului în păcat? Ori, pur și simplu, o ”rumegare” nocturnă a unor experiențe trăite în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat?

Unii oameni își percep visul ca o cotrobăială a minții prin sertarele cu amintiri, de unde scoate, la întâmplare, fragmente disparate, care nu se prea armonizează unele cu altele. Ca urmare, aspectul de realitate incongruentă a visului, nu de puține ori condimentat cu doze mari de coșmar. Mesaj fără conținut, venit de nicăieri sau, poate, mesaj fraudulos trimis din adânc, interferat pe linia de legătură cu Cerul, ca să introducă confuzie în mintea celui abandonat odihnei?

Un lucru este cert, contactul cu divinul se realizează prin vis doar într-un singur sens, întotdeauna inițiat de Sus, când mesajele purced de Acolo înspre noi (Numeri 12:6; Fapte 2:17). În visele lui Iosif vedem delicatețea cu care Dumnezeu îl tratează pe acest om ”neprihănit”, călăuzindu-l pe căile dorite de El. Dumnezeu îi onorează poziția de cap al familiei, compusă din soție și fiul adoptiv. Nu-l socotește nici inutil, nici în plus. Împăratul are o slujbă pentru fiecare din supușii Săi, oricât de mărunt ar părea acesta în ochii oamenilor.

Ba mai mult, ne încredințează apostolul Pavel, ”mădularele trupului, care par mai slabe, sunt de neapărată trebuință…” (1 Corinteni 12:22-25).

Oare așa stau lucrurile și în bisericile noastre? Recunoaștem noi podoabele spirituale dăruite de Dumnezeu mădularelor mai puțin ”frumoase” prin naștere, educație și condiție socială? Este egalitatea normă între credincioși? Sau ne stratificăm în onoruri și slujbe după modelul oferit de lume?

http: //agapianus. wordpress. com