Viața ca o alergare

   Viaţa este o alergare. O alergare continuă dar scurtă. Nimic nu poate opri această alergare. Nici un obstacol nu se poate interpune între linia de start şi cea de finiş. Odată ce ai luat startul în cursă, fii tot timpul conştient de linia de sosire.

   Fugim de copilărie, dorind să devenim tineri. Fugim de tinereţe dorind să devenim adulţi. Fugim de viaţa de adulţi, cu responsabilităţi, dorindu-ne şi noi tihna vieţii de bătrâni. Ca apoi să realizăm că am fugit prea departe de începuturi, şi prea aproape de final.

   Fugim din copilăria plină de jocuri, înspre tinereţe. Şi tinereţea are jocurile ei, dar mai are şi atlceva. Nu jocurile ne atrag, ci acel „altceva”. Fugim din tinereţe, cu jocurile ei, înspre viaţa de adult; apoi din viaţa de adult cu „jocurile ei”, înspre viaţa liniştită a celor bătrâni. Alergăm în continuu, dintr-o etapă a vieţii într-alta, după acel „ceva”, după o himeră, care ne conduce inevitabil spre linia de sosire. Uităm să trăim copilăria, şi tinereţea, şi viaţa de adult; ne trezim prea târziu trăind resemnaţi capete de vieţi, încercâd să mai prindem ceea ce am pierdut până atunci.

   În alergarea de obşte sunt câştigători dar şi perdanţi; sunt cei încununaţi şi cei care nu primesc nimic. Viaţa este însă o altfel de alergare. Aici toţi pierd şi toţi pot câştiga. În alergarea aceasta toţi aleargă după viaţă, şi ajungând la final, toţi pierd viaţa. Aleargă cu toţii până aproape de final, apoi încetinesc, sperând că se vor putea opri. Aleargă toată viaţa în cea mai mare viteză, ca mai apoi, brusc, să meargă la pas, sau chiar să se oprească. Nu vor să treacă linia de sosire; dar trebuie. Generaţiile mai tinere de alergători îi împing din spate. Sunt şi ei grăbiţi spre aceeași linie de sosire.

   Unii aleargă în cursa aceasta a vieţii fără nici un scop, aşa că ajungând la final trec linia de sosire fară să-şi fi dat seama. Pentru ei începutul şi sfârşitul trebuie să aibă loc, dar nu are importanţă. Ei nu aleargă pentru premiul final, ci doar pentru micile răsplătiri ale cursei. Ei sunt alergătorii de maraton, care nu se gândesc la final, şi nici la premiul de acolo; lor le e suficient paharul cu apa de pe traseu. Aleargă in zig-zag, profitând de micile bucurii; bucurii care îi vor îndepărta de premiu. Toată alergarea lor e în zadar.

  Alţii, deşi tot mai puţini, aleargă pentru un premiu. Ei au un început şi un sfârşit. Ei sunt încă departe de premiu, dar aleargă ştiind că există. „Alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hrisos Isus” (Pavel, Filipeni 3:14).

   În cursa vieţii se aleargă egoist, individual. Toată lumea ar vrea să fie în faţă; toţi vor să fie în fruntea plutonului lor de alergători. Unii dintre ei vor ajunge, alţii nu. Dar cu siguranţă toţi vor da din coate, toţi se vor împinge, toţi vor încerca să tragă puţin înapoi de cei care i-au depăşit. Sunt grupuri, generaţii de alergători; dar fiecare aleargă pentru el. Nu poţi alerga pentru alţii, însă îi poţi ajuta.

   De cele mai multe ori devenim atât de egoişti în alergarea noastră, încât uităm şi de copii şi de familie. Trecem pe lângă evenimentele din viaţa celor apropiaţi nouă cu indiferenţă, cu detaşare, orbiţi fiind de scopurile mărunte ale vieţii. Alergând în felul acesta împreună, pierdem împreună frumuseţea vieţii de alergător. Trecem pe lângă cei căzuţi, pe lângă cei care abandonează, pe lângă cei obosiţi şi fără ajutor, cu nepăsare; trecem pe lângă cei dezorientaţi, care nu ştiu încotro să alerge. Iar viaţa noastră deseori îi dezorientează şi mai mult. Alergăm egoist, ca şi cum am fi singuri pe pistă.

   Unii nu mai pot să alerge în cursa vieţii, pentru că sunt prea împovăraţi de multe lucruri. Alergarea pentru mulţi s-a transformat în altceva; ei nu mai aleargă, ci se târăsc. S-au îmbrăcat necorespunzător pentru cursă; încearcă să poarte cu ei cât mai multe, uitând că nu poţi lua cu tine nimic dincolo de linia de sosire. Cu toate acestea, înfăşuraţi de păcat, pretind că aleargă, dar de fapt se târăsc inconsecvent. Alergarea stăruitoare pentru ei a încetat de mult, obiectivul alergării a dispărut iar răsplata nu mai contează.

   Ne-am aruncat înainte, abandonând regulile alergării. De vreme ce e cursa vieţii noastre, de vreme ce alergăm pentru noi înşine, am hotărât să ne facem noi regulile de alergare. Aşa că alergăm pe scurtături, prin locuri nepermise doar pentru a fi în faţă. Alergăm după reguli relative şi de nici un folos, uitând că regulile alergării erau deja făcute. Cel care ne-a dat voie să alergăm în cursa vieţii, stabilise deja regulile. Alergarea în conformitate cu regulile stabilite de noi e mai uşoară, dar fără nici un folos.

   Viaţa e o alergare. O alergare în care ne bucurăm să ne depărtăm de începuturi, dar ne e frică să ne apropiem de final; fugim de trecut tot aşa de tare ca şi de viitor. Ajungem ridicoli, şi în loc să pretindem premiul pentru care am alergat o viaţă întreagă, cerem în plus, dacă se poate, încă o clipă de viață. Suntem nostalgici şi deprimaţi, când ne facem bilanţul alergării. Contabilizăm cu regret starturi ratate și momente de respiro pe care nu le-am luat.

   Viaţa e o alergare. O alergare disperată şi în cea mai mare viteză de la maternitate la cimitir. O alergare într-un singur sens fără nici o posibilitate de întoarcere. Te străduieşti în cursa asta să fii primul. Dar oare cine ajunge primul la linia de sosire este câştigătorul?! Sau cei care întârzie? Odată intrat în cursă ţii vrând-nevrând ritmul. Nu există întârzieri şi nici posibilitatea de trişare. Cronometrul Arbitrului care veghează cursa nu întârzie şi nu grăbeşte. Măsoară cu exactitate timpi, vieţi şi istorii. Şi apoi se opreşte. Dincolo de linia de sosire nu se mai numără, nu se mai măsoară nimic. Acolo totul e nemăsurat.

   Esenţialul în cursa vieţii este să alergi, dar nu oricum, ci corect. „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa; de-acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (Pavel, 2 Timotei 4:7-8).