Un om mai bun decat Allah?

S-ar putea ca omul, oricare ar fi numele lui, unul dintre miliardele umanității să depășească în virtute divinitatea?

 Se vorbește atât de  mult de Islam zilele acestea, de islamizarea Europei, de un fundamentalism islamic criminal pentru cei ce nu se pleacă în fața unui Allah Atotputernic, teren special și propice unui soi de genocid religios, de nimicire a tot ce nu pare extras din Coran.

 Dacă creștinismul sau budismul, de exemplu, mi se par religii clare, cu un obiectiv bine definit, chiar dacă credincioșii lor nu văd întotdeauna, clar,  imaginea de ansamblu, despre Islam e mai greu să înțeleg sensul acestei religii. Este speranța că Allah va convinge întreaga omenire despre el ca dumnezeu unic? Sau credinciosul islamic, pragmatic, definit ca terorist, sacrificându-se într-o zonă și parte minusculă a vieții sale alege un rai al celor 72 de fecioare, murind ucigând necredincioși pentru ca lumea să fie matematic în câteva secunde mai "bogată" în musulmani"? Căci cât de simplă devine o moarte în cateva secunde, atunci când nu există viitor, față de o viață întinsă pe decenii când viitorul pare a nu se mai termina... Și asta tot mai des, până când matematica, de care vorbeam, va face în numere naturale, diferența?

 Citind în copilărie Legendele Olimpului, cu acele pleade de zei și zeițe, fermecătoare povești, nu am putut să nu constat similitudinea vieții olimpice cu cea umană. Slăbiciunile zeilor erau naturale, obișnuite, întru totul umane, egoiste, fără sentiment adevărat, fără sacrificiu, fără bunatate sau iubire reală din partea celor ce conduceau Pământul din cerul Eladei. Și mă întreb cum au reușit grecii cei vechi, în minunata lor limbă, care exprima lucruri pe care alte limbi inclusiv cea română nu pot să se apropie, să le gândească, la cuvântul agape, fenomenal, în concepție și exprimare, aceea iubire care nu este de obârșie omenească, ci chiar dacă poate fi traită și de oameni, să nu aibă nimic uman, ci totul să fie divin. Așa poate creștinismul să exprime iubirea lui Isus Christos, a Tatălui Său, pentru om.

 În Islam, Allah este cel îndurător, cel care exprimă iubire, dacă înțeleg corect, probabil doar pentru ai săi, care execută tot ce vrea el fără întrebări, aceea care pot ucide alți oameni și pe ei înșiși, alături de ei, în același timp, pentru ca Allah să fie "învingător" în Paris sau Berlin ori Bruxelles, locuri cu rezonanță geografică, dacă rezonanța s-ar face doar la nivel de capitală și nu de chestiune de o banalitate surprinzător de locală, într-o piață ucigând precupețe și târgoveți, într-un aeroport ucigând călători, unii așteptând un avion, flămânzi, plictisiți, murdari, călători inclusiv musulmani, despre care Allah și jihadiștii săi nu știu nimic, într-o cârciumă ucigând câțiva bețivi, obișnuiți ai locului, într-o sală de spectacol unde rock-ul a ucis mințiile celor de acolo înainte de prima împușcătură de Kalașnikov, poate cu ani înainte sau o dugheană mizerabilă, căreia apoi i s-au pus flori în lemnul și geamul găurit de gloanțele de calibru 7.62, înfrumusețându-o, căci, nu-i așa?  Allah are și calitatea de a fi nerăbdător.

                                                             ****************

 A. W. Tozer ne descrie în cărțiile sale măreția lui Yahveh. Cum Dumnezeu nu are părți strălucitoare și părți umbrite. Ceva mai mult și ceva mai puțin. Atribute mai intense precum Dragostea, dar și mai puțin intense precum Dreptatea și cumva în antiteză unele cu altele. Dacă trece cu vederea răul, păcatul, înseamnă că dragostea Sa este ceva mai mult, mult mai mult decât este El drept și corect în judecățiile Sale. Uităm însă că pare așa pentru că privește prin sacrificiul Fiului Său pentru omenire, nu alegând la întâmplare dacă de data aceea să fie doar iubitor ori dimpotrivă, doar drept. Ce ni se întâmplă în viața aceasta nu este tot una cu ceea ce merităm, altfel Domnul Christos nu ar fi murit pentru omenire nicicând, iar oamenii ar fi suferit pedeapsa lui Dumnezeu din generație în generație pentru eternitate. Dorind cuiva ca Dumnezeu să se manifeste față de el așa cum merită, înseamnă să dorim ca și noi să avem aceeași soartă, căci îndurarea Lui indiferent cât de clar o vedem, este peste noi toți! El este Unul! În tot ce am putea gândi și crede despre El! Atributele Sale nu sunt părți, ci străluciri ale Unuia, poate și sper să nu exprim o erezie sau o prostie, cum lumina, unică în felul ei, se poate decompune printr-o prismă în alte culori și nu alte lumini! Căci ea rămane lumină... Acestea, culorile, sunt manifestăriile  Sale, nu El însuși! Dar fără ele, El nu este Cel ce este!

 Totul în El este infinit când e vorba de bine, aș adăuga eu cu permisiunea dvs., dar zero când este vorba de rău. Cel mai bun om care va fi trăit pe acest Pământ nu se poate apropia de ceea ce Dumnezeu este ca Ființă a Binelui. De aceea răspunsul Domnului Isus adresată unui nu foarte tânăr avut, care respecta Legea întocmai și care-I cerea mai mult bunului Învățător pentru a fi sigur că va câștiga viața veșnică a fost : De ce mă numești bun? Unul singur este Bun -Dumnezeu! își are claritatea lui! Dar atunci când vorbim de un Allah îndurător, cu riscul că voi fi contrazis cu ușurință (sau poate că nu), îmi e greu să înțeleg ideea unui îndurător cu granițe interioare, pentru propria sa îndurare... Adică cum poate ceva infinit în bine să fie limitat într-unul sau mai multe atribute a acelui Bine?

 Creștinismul își are frumusețe și valoare în iubirea nu doar a celor buni (asta o fac și păgânii), ci și a celor răi, a dușmanilor! Ba mai mult într-un exercițiu maxim și imposibil al existenței umane, Isus spune să fim desăvârșiți ca Tatăl Ceresc. Iubirea dezvăluită în creștinism nu e o chestiune banal religioasă, cu conotații patriotarde (ne-am născut așa și așa murim, suntem creștini de două mii de ani etc.), nu ne iubim doar simpatiile, ci iubim mai mult decât orice, antipatiile. Iubim ce ar trebui să urâm! Iar dacă vorbim nu de alții, ci de ce este în firea noastră, în interiorul nostru, în noi înșine, urâm ceea ce ar fi natural să iubim.

 Dar atunci cum rămâne cu Islamul? Într-o lume a mitologicului grecesc aș accepta ascensiunea umanului asupra Olimpului. Omul bun, superior față de oricare zeu ce se prezintă bun. Omul cel mai bun, superior zeului cel mai bun. Dar o religie ce înglobează un miliard de oameni, nu-și gândește altfel închinarea și nu este peste valoarea mitologicului elen? Ce faci tu religie sau omenire, cu un om bun, care poate să își întoarcă obrazul spre cel ce îl lovește, care poate să meargă o milă în plus față de una singură cerută de dușmani, care își dă și cămașa, nu doar haina cerută de vrăjmași, care flămând fiind își rupea bucățica de pâine căpătată cu greu în două ca să o dea și dușmanului său la fel de flămând, detronează un Allah îndurător, dar căruia îi pasă doar de o lume plină de ai săi yesmeni, de credincioși prea puțin lui și mai mult sexului paradisiac, fentat de propriile promisiunii. Nu ar trebui pusă cruce, sau mai bine zis semilună, unei religii în care pe planeta Pământ se găsește un singur om (dacă nu cumva mulți, foarte mulți) care să "bată" măcar un singur atribut al Binelui divin în Allah? Dacă un singur om este capabil să întoarcă obrazul pentru a fi lovit, scuipat, biciuit, ascultând de adevărata Divinitate, nu cumva acela a învins Islamul? L-a învins pe Allah cel îndurător la jocul său religios?

http://altarul.blogspot.ro