Un cuvânt în amintirea poetului Costache Ioanid

L-am cunoscut pe poetul Costache Ioanid în Bucureşti, în toamna anului 1970 când eram student în anul I la Academia de Studii Economice. Întâlnirea a fost mijlocită de fratele Vlad Ioan, prezbiterul Bisericii Penticostale nr. 1 din Bucureşti, str. Crângaşi nr. 23, sect. 6. A fost o plăcere să-l cunosc şi să-l aud recitându-ne poezia pe care tocmai o terminase şi care se intitula “Fecioara”. Eram în preajma sărbătorii Naşterii Domnului. Glasul său inimitabil, lectura intens trăită şi mimica feţei erau parcă menite să coboare în faţa noastră ceva din atmosfera revelaţiei cereşti: “Pace ţie, cea primită-n har! Domnul e cu tine-n veşnicie! Binecuvântată eşti tu dar Şi aleasă-ntre femei, Marie!” Era o fire prietenoasă şi blajină. Niciodată nu l-am surprins vorbind de rău pe cineva. Avea harul lui Barnaba, găsind totdeauna un cuvânt de încurajare pentru cineva aflat în necaz. Când mi-a citit prima mea poezie (plină de tristeţe) care se numea ”Plânsete de seară” m-a întrebat dacă sunt mântuit şi dacă am vreo bucurie pe calea mântuirii. Mi-a povestit cum s-a născut poezia “Tu totdeauna, Doamne, eşti cu mine!” pe care a scris-o ca un fel de replică la o cântare tristă care suna cam aşa: “Pe marea vieţii singur trec şi astăzi/ Şi urlă valurile ne-ncetat. / Sunt singur azi în mijlocul furtunii/ Isuse scump, ah, unde ai plecat?” Soţia sa Leana mi-a povestit cum soţul ei a lăsat pentru Domnul Isus viaţa de pictor, de sculptor şi de actor în care avusese succese importante şi s-a dedicat Evangheliei şi nevoilor spirituale ale Bisericii în care Dumnezeu l-a aşezat. Darul de a scrie poezii îl considera ca pe acel “talent” care trebuie încredinţat “zarafilor” astfel încât Stăpânul, la întoarcerea Sa glorioasă, să culeagă “o dobândă” în suflete salvate de la moartea veşnică. Recunosc cu modestie că eram şi eu, printre alţii, un astfel de “zaraf” care îi recitam cu multă dăruire poeziile în bisericile penticostale unde aveam acces: în Crângaşi, în Popa Nan sau chiar şi în Miuleşti. De fapt, pentru a fi corect, trebuie să spun că poetul Costache Ioanid nu aparţinea numai creştinilor penticostali, ci tuturor evanghelicilor cu care păstra strânse şi binecuvântate legături de dragoste şi de părtăşie în Cuvântul Domnului. Aşa cum afirma sora Elena Răscol, în prefaţa primului volum de poezii TAINE, apărut prin harul Domnului la Door of Hope Press în SUA, 1981, poetul Costache Ioanid este un Eminescu creştin al României greu încercate în perioada comunismului. Am adunat sub numele acestui volum toate poeziile scrise de Costache Ioanid, dascălul meu în arta poeziei al cărui sfat nu pot să-l uit niciodată. Consider prezenta lucrare o expresie a dragostei şi a datoriei mele faţă de memoria lui Costache Ioanid, adevărat luceafăr al poeziei creştine româneşti, deşi personal el a declarat, cu nedisimulată smerenie: “Eu nu sunt mai mult ca o umbră-n abis. Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis. Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu. Pe fruntea mea însă e scris Dumnezeu.” (din poezia EU NU SUNT MAI MULT…) Cu un glas părintesc îmi spunea uneori: “Fereşte-te să dai colaci necopţi publicului printr-o poezie nereuşită.” Ioanid era de părere că poeţii creştini nu sunt chemaţi să facă artă pentru artă, ci o artă militantă, pusă în slujba Evangheliei Domnului Isus. A privit poezia ca un instrument care atinge corzile sufletului omenesc într-un mod specific aşa cum alte mijloace artistice nu o pot face. Într-o vreme când bisericile penticostale se confruntau cu diferite interpretări ale actului spălării picioarelor pe care l-a făcut Domnul Isus ucenicilor Săi, înaintea patimilor şi morţii Sale de pe Golgota, poetul Ioanid dă, în poezia Ştergarul, cu mult curaj şi responsabilitate, o soluţie incontestabilă amintitei controverse prin versuri ca acestea: “Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă. Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă? E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob! Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob? Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting, Batiste-n care lacrimi în taină se preling, Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere, Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere, Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital, Bolnavi care aşteaptă al cerului semnal. Se cere osteneală şi jertfă uneori. Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.” Poetul propune astfel o credinţă creştină practică care nu ne lasă indiferenţi faţă de cei aflaţi în nevoi şi în diferite necazuri. În toamna anului 1982 l-am petrecut, cu mai mulţi fraţi şi surori la aeroportul Otopeni, de unde trebuia să-şi ia zborul către Statele Unite, unde îl aşteptau alţi fraţi şi prieteni dragi, dar mai ales familia fiului său Cristian, pentru care se hotărâse să emigreze. Părea răstignit între un “da” şi un “nu”. Cred că era trist pentru ceea ce lăsa în urmă: ţara, fraţii şi prietenii, un întreg univers de amintiri şi experienţe pe Calea Domnului. Am mai păstrat de atunci legătura, prin corespondenţă. Cu un anumit prilej i-am dedicat poezia URAREA MEA pentru a evoca amintirea sa binecuvântată din perioada în care am avut harul să-l cunosc: Urarea mea, vestindu-L pe Mesia Ce se apropie cu pas grăbit, Să v-amintească-n şoaptă părtăşia, Prin Duhul Sfânt, cu cei ce v-au iubit! Ei v-au înconjurat cu bucurie, Precum nepoţii harnici pe bunici, Când le vorbeaţi mereu de Apa vie, De păsări, de albine sau furnici. E-atât de scurtă viaţa noastră Dar c-un mesaj ţintind spre Paradis: Isus e viu şi-n zarea cea albastră Parcă-L vedem aşa cum ne-a promis. Ne-am despărţit, dar nu pe totdeauna, Când toamna rece lasă pomii goi. Chiar negre vânturi de-ar stârni furtuna Vom şti că Domnul e aici cu noi. Urarea mea e-o notă de cântare Ca un străjer stând neclintit pe zid Ce-aşteaptă-o veste eliberatoare Când porţile Cetăţii se deschid. Ca un copil ce-nvaţă să vorbească Dar n-are pentru dragoste cuvânt, Astfel şi ea să vă înveselească Măcar prin gestul candid, plin de-avânt. Şi în această mică tresărire Ce vă parvine tocmai din Carpaţi S-aveţi de-acum o fericită ştire: Isus e viu în mii şi mii de fraţi! Urarea mea porneşte din Iubirea Ce ne-a unit c-un Cer adevărat Oricând mă cheamă dulce amintirea Atâtor bune sfaturi ce mi-aţi dat. (din volumul 4, DESTĂINUIRI) Mi-a răspuns printr-o carte poştală, pusă într-un plic împreună cu o poză dintr-o Biserică în care a fost primit. Mi-a mulţumit pentru urări şi mi-a transmis multă sănătate mie şi familiei mele. “Din nefericire, scrie Elena Răscol în prefaţa volumului de poezii PORUMBIŢE ALBE, din 1985 starea sănătăţii poetului Costache Ioanid a suferit o dramatică alterare.” Peste doi ani, în 1987 poetul a trecut la cele veşnice, Dumnezeu îngăduind astfel să se împlinească ceea ce scrisese cu mai mult timp în urmă, ca un profet, în poezia CÂND INIMA: “Când inima odată de cer îmi va fi plină, În ceasu-acela mare şi binecuvântat, Să vie peste mine o rază de lumină Şi sufletul la Tatăl să urce împăcat.” În această poezie foarte frumoasă, pe care o recitam cu mult patos când eram tânăr, imaginaţia poetului îmbracă un accent evident eminescian: “Peste câmpii şi codri va trece iarăşi luna. Veţi asculta izvorul şi aripa de vânt. Iar eu, în zări de taină, voi fi întotdeauna Cu Cel ce-a pus pe-orbite şi stele şi pământ.” Nu ne rămâne decât să cugetăm, cu speranţă şi mângâiere, la acel “ceas binecuvântat” când îl vom reîntâlni pe fratele Costache Ioanid în slava nepătată a Împărăţiei lui Dumnezeu, descrisă de poet în versuri atât de vii şi impresionante care ne-ajută să iubim revenirea lui Isus şi să strigăm, împreună cu Duhul Sfânt: “Vino, Doamne Isuse!” Corneliu Livanu Pastor şi poet creştin Bucureşti