Un calus pentru calmarea durerii

   M-am hotărât într-un an să particip la maratonul oraşului Chicago. Alergam deja între 30 şi 35 de kilometri săptămânal, dar revistele sportive m-au avertizat că trebuie să dublez această distanţă dacă vreau să mă pregătesc pentru maraton. Aşa cum procedez mereu, adică fără multă chibzuinţă, am trecut direct la dublarea distanţei săptămânale. M-a încurajat să descopăr faptul că trupul meu putea suporta efortul suplimentar. Plămânii s-au comportat bine, inima mea a funcţionat normal, iar muşchii, deşi mă dureau, s-au adaptat noilor condiţii. Dar nu şi inflamaţia mea. După câteva săptămâni de program intens de alergări, pielea din jurul degetului mare a devenit atât de sensibilă încât abia puteam să umblu câteva sute de metri, iar de alergat 15 kilometri nici nu putea fi vorba. Am fost obligat să reduc numărul kilometrilor parcurşi până când, treptat, cu multe dureri, s-au constituit noi straturi de calus pentru ca trupul meu să se adapteze la eforturile suplimentare.

   Un lucru asemănător se petrece şi cu oamenii din lucrarea creştină. Oamenii plini de compasiune care doresc să-i slujească pe ceilalţi îşi dau seama că nivelul stresului a crescut brusc - un prieten se îmbolnăveşte de SIDA, un partener de viaţă cere divorţ, maşina de zvonuri a bisericii funcţionează la capacitatea maximă - şi ei se simt neprotejaţi. Hipersensibilitatea, care era înainte punctul lor forte, devine acum un duşman. Ţesutul pielii de la picior a reacţionat rupându-se şi practic acest lucru m-a imobilizat până când s-a produs mai mult calus. La fel se întâmplă cu cei din lucrarea creştină. Durerea, care înainte i-a ajutat, acum îi împiedică. Hrăneşte-te cu prea multe lacrimi şi gustul va deveni otrăvitor de sărat.

   Un film din anii 1970, Resurrection (Învierea), prezintă o imagine foarte sugestivă despre ceea ce se poate întâmpla cu vindecătorii răniţi. Personajul principal, jucat de Ellen Burstyn, primeşte în mod miraculos darul de a vindeca după un accident rutier. Nu are nici o credinţă religioasă şi nu poate explica natura noilor ei puteri. "Permiteţi-mi să vă spun ce se întâmplă, a spus ea mulţimii care se adunase în faţa casei ei. Văd că persoana din faţa mea este bolnavă, rănită, speriată. Nu mă întrebaţi de unde ştiu, pur şi simplu simt. Parcă eu însumi devin bolnavă, rănită sau speriată. Devin ca ei... Nu ştiu de unde vine această putere, pur şi simplu vine."

   Într-o scenă extraordinară, Burstyn merge la Institutul de Psihologie din California pentru investigarea puterilor ei. Într-o sală plină de psihologi şi savanţi, cercetătorii aduc un pat de spital pe care zăcea o femeie tânără cu spasme musculare. Burstyn se apropie de femeia chinuită de spasme, ezită şi apoi urcă în pat lângă ea. După câteva minute, Burstyn, vindecătoarea, începe să tremure. Faţa i se desfigurează, picioarele se îndoaie spre interior, mâinile i se încleştează. Burstyn preaia literalmente boala în propiul ei trup, eliberându-o astfel pe cealaltă femeie. Pacienta se scoală, membrele trupului îi funcţionează normal. Ellen Burstyn a fost dusă pe un scaun cu rotile să fie examinată de medic.

   Cariera de vindecătoare a lui Ellen Burstyn este scurtă pentru că durerile transferate asupra ei au doborât-o până la urmă. Ea s-a mutat într-un orăşel din deşertul Nevadei şi a ajuns să pună benzină puţinilor călători care se aventurau pe acolo şi care nu ştiau de puterile ei miraculoase.

   Cum îi împiedicăm pe vindecătorii răniţi să devină răniţi mortal? Putem cu adevărat să ne devotăm durerii altora fără să fim noi înşine afectaţi?  Sau, ca să reformulez întrebarea din analogia cu inflamaţia mea, ce măsuri putem lua atunci când oamenii care îi ajută pe ceilalţi au nevoie de straturi suplimentare de calus?

   Mărturisesc că nu sunt expert în aceste probleme. Având o personalitate colerică, îmi lipseşte discernământul când este vorba de simptomele epuizării mele şi trebuie să mă bazez în totalitate pe sfatul soţiei mele şi ale câtorva prieteni de încredere. Fiind însă căsătorit cu o persoană aflată în prima linie a lucrării creştine, am învăţat câteva principii care îi pot ajuta pe alţii să depisteze simptomele degradării ţesutului:

   - sunt eu mai preocupat de durerea unui om decât acel om?

   - sunt înconjurat de o comunitate de oameni care apreciază ceea ce fac?

   - Îl  confund pe Dumnezeu cu viaţa?

   - pentru cine lucrez? 

(fragment)