Umbre de lumina

Umbre de lumina

Totul era cufundat inca in liniste si somn. Duminica dimineata.  Perdelele trase, gandurile tac, cald si bine. M-am trezit destul de greu si trebuie sa recunosc ca as mai fi motait putin in caldura patului care spre surprinderea mea, arata perfect dupa o noapte de somn. Ca si cum n-as fi dormit acolo. Pesemne ca nici nu m-am miscat. “Ce cuminte sunt! Macar in somn!” imi zice sinea, incercand sa-mi smulga un gand zambitor si sa ma trimita vesela in ziua plina ce imi statea dinainte.

Ma indrept spre fereastra, ma intind si urmaresc pasii putinilor trecatori de pe strada mea.

Imi atrage atentia in mod particular un cuplu. Greutatea vietii lor, sacul cu griji si nevoi purtat in spate anevoios se vedea de la etajul 5, dupa purtare, expresia fetei si in cele din urma dupa vesmintele neingrijite.

El vorbea tare, striga si gesticula cu miscari bruste si marunte ale bratelor lungi. Sotia…iubita…(sau..cea care pasea alaturi) tacea si avea privirea tintuita in pamant. Vocea lui rasuna in linistea diminetii de duminica, si curiozitatea nu s-a putut abtine sa nu isi ascuta atentia. Nu la cuvintele ce-i curgeau siroi, ci mai degraba la spectacolul firii pe care il dezlantuise.

Palid, cu fruntea incretita, privirea incruntata din care izvora o lumina cruda, cu gura mereu deschisa tipand salbatic. Era evident ca stapanul schimonoselii lejer de observat era alcoolul. Expresia fetei lui cand tipa, imi dezvelea ceva grotesc. Distingeam pe fata lui o uratenie  morala. Desi nu era urat ca barbat, fata interioara oglindea imperfectiunea si ii facea chipul urat.

Privindu-l, asa urat si schimonosit, il incadrez in tiparul mintii mele care dezvolta seminte negative in privinta lui si compasiune pentru ea. Tovarasa de drum, care tacea si nu reactiona era demna de toata mila, iar el, era dusmanul familiei in armonie, inamicul societatii in pace.

Dintr-o data, imi amitesc un obiectiv stabilit acum ceva vreme, cand imi propusesem sa tac in ganduri si incepusem sa fac “curatenie” in interiorul meu. Tinteam sa nu mai judec pripit, sa privesc oamenii fara sa dau verdicte, sa acord circumstante atenuante si sa incerc mereu sa ajut cumva, in loc sa pun repede o stampila. 

Imi amintesc si ca am citit odata intr-o carte, ca Abraham Lincoln dupa ce a ajuns la conducere, apropiatii sai i-au spus ca este vremea sa-si starpeasca potrivnicii, iar el a raspuns: ,,Dar daca eu ii iubesc si le rasplatesc raul cu bine nu credeti ca asa ii voi distruge pentru ca nu vor mai fi dusmanii mei?”

Sa nu mai vorbim despre Isus, exemplul bunatatii si al intelepciunii, despre comportamentul Lui fata de oameni, plin mereu de mila, intelegere si rabdare.

Da navala in mintea mea un verset din Biblie (“Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.”)- Matei 6:22 - si simt nuanta unei interpretari diverse fata de ceea ce am simtit cand l-am citit prima data.

Ma minunez pentru o clipa, gandindu-ma la multele laturi ale unui verset, si inteleg inca odata de ce este denumita Cartea Cartilor.

Interpretarea era alta, in afara contextului unde era incadrat versetul, si anume: Cum il vedeam pe acel om? Cu ce fel de ochi il priveam si ce aducea asta inimii, mintii si trupului meu? Nu erau decat sentimente negative manifestate  necontrolat,  care sunt daunatoare sanatatii mele spirituale, rasfrangandu-se apoi asupra sanatatii mentale si in cele din urma vizibile fizic.

In acel moment, vroiam sa privesc acel om cu ochii milei, ai compasiunii. Firicele de ganduri bune incepura sa vina pentru...el. Barbatul care tipa, urla, era hidos si respingator, era de fapt si el o victima. Era o victima a mediului in care s-a nascut si a trait, era omul crescut de carente diverse ce i-au “ingrijit” multele frustrari, care acum scoteau la iveala acele hibe fizice si nu numai, ce se vedeau…de la etajul…5. Am inceput sa ma gandesc  la mine si la sansele pe care EL mi le-a oferit. Simt recunostinta pana in varful degetelor de la picioare si ma vad mica, mica. Caldura pe care o imprastia caloriferul de care stateam lipita era de gheata. As fi putut fi oricand in locul lui, sau in locul femeii de langa el.

Uneori lupta cu mediul in care traim se aseamana cu un joc pe o scara. Un om care urca pe niste trepte, se intalneste cu altii care coboara aceleasi trepte pe care tu urcai…Sau invers. Fiecare treapta urcata sau coborata constituie fiecare decizie pe care o iei in acest joc si e importanta. In astfel de situatii, in lupta cu mediul, cu influentele, cu anturajul…daca nu esti decis in a urca poti fi luat de valul multimii si poti incepe a coborî. Desigur, sa nu negam vreodata ca avem nevoie de ajutorul divin. De puterea pe care o primim atunci cand staruim in rugaciuni si de constientizarea ca este inutil sa schimbi o fapta, un gand sau un obicei…si ca trebuie de fapt…sa schimbi izvorul uraciunilor…Iar asta, fara El nu o putem face, caci ne sufocam in neputinta.

In aproximativ 50 de secunde, cat a durat “vizionarea”, puzderie de ganduri m-au invadat, si analiza superficiala ce o facusem privind scena din fata blocului m-a facut sa ma framant in neastampar si sa ma intreb a nu stiu cata oara: “Eu…cum sunt? Cum arat? Cum m-a sculptat pacatul si cat de schimonosita ma infatisez in fata Lui? Tradeaza chipul meu intunericul launtric?”

O dimineata rece de decembrie m-a facut sa ma simt singura, infasurata in frig si gheata.

Am deschis geamul, si nu stiu exact daca raceala de afara, aerul tare ce-l simteam in obraji, sau raceala din casa de unde lipsea dulcele sacru si cald al familiei unite, sau pur si simplu patima si raceala mea interioara, ma faceau sa vad o realitate crunta.

Chiciura din suflet, gandurile negre si nu numai, sunt tarate in fata judecatii  de catre constiinta, sa dea socoteala. Si toate….au furat lumina diminetii de duminica. Se innoptase.

Am continuat sa privesc oamenii putini ce iesisera prin frig devreme. Ma gandeam ca si ei poarta poate, in diferite dimineti cand geme constiinta pusa cu iubire in noi de catre Creatorul nostru,   noaptea lor de gheata  si negura in care se framanta spre iesire si nu izbavesc, si nu se face lumina, si nu vine reusita niciodata si…maine va fi la fel sau mai rau, in inima lor inabusita de suferinta nu mai au maine.

Si dimineata vine din nou cu lumina.

Sa ne rugam sa ne vorbeasca IAR constiinta pusa cu sfintenie in noi. Sa capatam Cunostinta.

                                                                                              30 Decembrie, 2012