TULIP

TULIP

1.      Total depravity – depravare totală

D.p.d.v. spiritual omul este mort (Efes. 2:1-3). Adică omul nu este în stare să răspundă la chemarea evangheliei. Toţi oamenii, de la primul la ultimul, se află sub acelaşi blestem. Este ca şi cum i-ai arăta unui orb tabloul Giocondei. Deci, e nevoie mai întâi ca Duhul Sfânt să-l nască pe om din nou, ca acesta să poată accepta evanghelia. „Calvin definea păcatul originar ca o depravare ereditară şi corupere a naturii noastre, răspândită în tot sufletul, care, în primul rând, ne expune mâniei lui Dumnezeu, iar apoi rodeşte în noi ceea ce Scriptura numeşte „faptele cărnii”. Păcatul lui Adam este în aceeaşi măsură şi păcatul nostru. Boala răspândită de el este în noi, iar ea merită pe drept să fie pedepsită.  Coruperea întregii umanităţi în persoana lui Adam nu s-a realizat din generaţie în generaţie, ci prin hotărârea lui Dumnezeu. El respinge teoria trasducianistă, conform căreia, sufletul corupt al lui Adam este transmis în mod biologic de la părinte la copil. Calvin refuză să limiteze scopul păcatului originar la o singură dimensiune a persoanei umane (de exemplu, sexualitate), ci l-a văzut invadând întreaga viaţă. În întregime, omul nu este altceva decât poftă. Şi iarăşi, omul este copleşit în întregime – ca o revărsare de apă – din cap până în picioare, astfel că nici o părticică din el nu rămâne imună la păcat şi tot ce face omul trebuie imputat păcatului. Păcatul nu reprezintă pur şi simplu faptele pe care le facem, ci este, mai degrabă, înclinaţia naturii umane însăşi în condiţia s-a căzută. Comitem păcate pentru că suntem păcătoşi. Păcatul constă atât în pierderea neprihăniriii iniţiale (privare), cât şi în înclinaţea puternică de a ne arunca în orice fel de faptă rea sau greşeală (depravare). Scrierile lui Calvin nu ne aruncă în adâncimea depravării noastre pentru a ne lăsa acolo, ci pentur a ne pregăti să auzim vestea bună a eliberării noastre din păcat prin Isus Hristos Domnul. Nimeni nu poate primi binecuvântările lui Dumnezeu, dacă nu este pe deplin conştient de sărăcia lui.”[1]

2.      Unconditional election – alegere necondiţionată

Efes. 1:4-5. Rom. 9:20-21. Dumnezeu a ales mai înainte pe cine să salveze. Alegerea Lui se bazează doar pe voinţa Sa suverană şi nicidecum pe meritele oamenilor. Pocăinţa şi credinţa sunt rezultatul nu cauza alegerii lui Dumnezeu. Deci, alegerea este necondiţionată (Ioan 15:16; 6:65). Dacă alegerea este necondiţionată, rezultă că nu mai este loc de voinţă liberă. „Predestinarea este absolută în sensul că nu este condiţionată de nici un fel de contingenţă finită, ci se bazează pe voinţa neschimbătoare a lui Dumnezeu. Calvin a respins ipoteza scolastică, ce afirma că predestinarea depinde de preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la realizările umane. Preştiinţa lui Dumnezeu nu poate fi motivul alegerii noastre, pentru că atunci când Dumnezeu se uită în viitor şi priveşte omenirea, El îi vede pe toţi oamenii, de la primul la ultimul, aflându-se sub acelaşi blestem. Vedem astfel cu câtă stupiditate gângăvesc neserioşii care atribuie preştiinţei absolute a lui Dumnezeu ceea ce ţine de buna plăcere a voii lui Dumnezeu.”[2]

3.      Limited atonament – ispăşire limitată

Lucrarea de răscumpărare este doar pentru cei aleşi (Efes. 1:7-8). Dumnezeu l-a dat pe Isus ca El să moară doar pentru cei aleşi. Isus nu-şi putea vărsa sângele Său în zadar. Aceasta ar fi o irosire a sângelui Său sfânt. „Predestinaţia este particulară pentru că se referă la individ, nu la grupuri de oameni. Bineînţeles, Calvin a fost conştient de faptul că Dumnezeu a ales poporul Israel ca popor al legământului. Cu toate acestea, nu fiecare membru al acestui popor a fost ales întru mântuire, aşa cum spune şi Pavel (Rom. 9:1-16). Legământul harului se aplică fiecărei persoane în mod individual. Privitor la ispăşire, acest lucru înseamnă că Hristos nu a mirit pentru toţi în mod nediscriminatoriu, ci doar pentru cei aleşi. Predestinaţia este dublă; adică, spre lauda slavei Sale, Dumnezeu a ales pe unii pentru viaţă veşnică, iar spre lauda dreptăţii Sale, I-a ales pe alţii pentru condamnare veşnică. Calvin spune deschis: alegerea însăşi nu poate  exista decât împotriva respingerii. De vreme ce toţi sunt condamnaţi pe drept în virtutea lepădării lor de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne liber, cât şi perfect drept în decizia Sa. Dumnezeu nu dă socotelă nimănui, iar noi, muritorii de rând, nu suntem în măsură să ne pronunţăm asupra acestui lucru, bazându-ne pe propria capacitate de înţelegere. Păcătoşii sunt aleşi pentru condamnare prin hotărârea veşnică a lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, cei răi aduc asupra lor dreapta distrugere căreia îii sunt destinaţi. Dacă cineva întreabă de ce Dumnezeu l-a ales pe acesta şi l-a respins pe celălalt, Calvin răspunde că cel care pune întrebarea caută ceva mai mare şi mai înalt decât voia lui Dumnezeu, ceva ce nu poate fi găsit.” Calvin credea sincer că această doctină poate fi întâlnită desluşit în Scriptură. El a avertizat împotriva ideii de hotărâre groaznică.”[3]

4.      Iresistible grace – har irezistibil

Harul oferit de Duhul Sfânt celor aleşi este unul special, har ce nu poate fi respins, deoarece el este irezistibil (Efes. 2:8; Fapte 13:48). Duhul Sfânt aranjează împrejurările aşa încât să nu fie încălcată voinţa liberă a celui ales. Adică cel ales alege în mod liber, dar constrâns de Duhul Sfânt.

5.      Perseverance of saints – păstrarea sfinţilor în har

Cei ce au fost aleşi de Dumnezeu sunt salvaţi o dată pentru totdeauna. Eu sunt păstraţi în har prin puterea lui Dumnezeu şi nimeni şi nimic nu-i poate despărţi pe ei de Hristos (Rom. 8:38-39; 1 Ioan 5:11-13). Mântuirea nu se poate pierde.