Trei trepte ale iubirii

   Expresia "iubirea lui Dumnezeu", atunci când este folosită de creştini, se referă aproape totdeauna la iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Să nu uităm însă că ea poate însemna şi iubirea noastră pentru Dumnezeu.

   Prima şi cea mai mare poruncă este faptul că ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu cu toată puterea întregii noastre personalităţi. Deşi orice iubire are originea în Dumnezeu şi din acest motiv este propria iubire a lui Dumnezeu, ni se permite totuşi să captăm şi să reflectăm acea iubire într-un asemenea mod, încât să devină de fapt iubirea noastră, cam aşa cum lumina soarelui reflectată de lună devine lumina lunii.

   Iubirea creştinului pentru Dumnezeu a fost împărţită de către unii gânditori religioşi în două categorii: iubirea recunoştinţei şi iubirea perfecţiunii divine.

   Iubirea care izvorăşte din recunoştinţă se află în pasaje precum Psalmul 116.1: "Eu Îl iubesc pe Domnul pentru că a auzit vocea mea şi implorarea mea" şi 1 Ioan 4.19: "Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi". Acesta este un fel de iubire foarte corect şi legitim care Îi este plăcut lui Dumnezeu, deşi face parte dintre cele mai elementare şi mai imature sentimente religioase. Iubirea care este rezultatul recunoştinţei pentru favoruri primite nu poate decât să aibă în ea un anumit element de egoism. Ea se găseşte cel puţin la limita cu egoismul şi este greu de deosebit de el, căci ea există numai pe baza binefacerilor primite, şi fără ele nu poate exista.

   Un fel de iubire mai înalt este iubirea perfecţiunii divine. Această iubire este trezită de contemplarea Fiinţei glorioase a lui Dumnezeu, şi are în ea un puternic sentiment de admiraţie. "Iubitul meu este alb şi rumen, deosebindu-se de zece mii. Gura lui este cea mai dulce, da, el este deosebit de plăcut" (Cântarea Cântărilor 5.10, 16).

   Această iubire a perfecţiunii divine diferă de iubirea care izvorăşte din recunoştinţă prin aceea că motivele ei sunt mai înalte, iar elementul de egoism este redus aproape la zero. Să notăm totuşi că cele două au un lucru în comun: ambele pot să dea un motiv pentru existenţa lor. Iubirea care poate oferi motive este ceva raţional şi nu a ajuns la o stare de puritate deplină. Ea nu este o iubire perfectă.

   Noi trebuie să ne dezvoltăm iubirea faţă de Dumnezeu până ce depăşim iubirea recunoştinţei şi iubirea perfecţiunii divine. Acesta este un stadiu avansat al iubirii care întrece cu mult celelalte două feluri.

  Jos la nivelul omenescului pur este ceva obişnuit să găsim o iubire care se ridică atât deasupra recunoştinţei, cât şi a admiraţiei. Mama unui copil anormal poate de exemplu să-şi iubească nefericitul copil cu un ataşament emoţional absolut imposibil de înţeles. Copilul nu trezeşte nici o recunoştinţă în pieptul ei, căci ea trebuie să renunţe la toate privilegiile, sugarul neajutorat n-a fost decât o povară de când s-a născut. De asemenea, mama nu poate găsi într-un asemenea copil ceva perfect pe care să-l admire, căci nu există aşa ceva. Cu toate acestea, iubirea ei pentru el este ceva minunat şi totodată înspăimântător la vedere. Sentimentele ei gingaşe au "înghiţit" complet copilul şi l-au asimilat cu propria ei fiinţă interioară în aşa măsură, încât ea se simte una cu el. Şi într-adevăr ea este una cu el din punct de vedere emoţional. Viaţa ei şi cea a copilui sunt cu siguranţă mai unite decât au fost în timpul perioadei sarcinii. Căci unitatea inimilor este totdeauna mai frumoasă decât orice altceva care poate fi experimentat de către carne şi sânge.

   Ceea ce am vrea să spunem aici este că în acest tip mai înalt de iubire există un element supraraţional care nu poate şi nu încearcă să dea motive pentru existenţa ei. Ea nu spune: "Eu iubesc pentru că", ea doar şopteşte: "Eu iubesc". Iubirea perfectă nu cunoaşte un PENTRU CĂ.

   Există un loc în experienţa religioasă în care noi Îl iubim pe Dumnezeu numai pentru Sine Însuşi, fără nici un gând la binecuvântările Sale. Şi există un loc în care inima nu foloseşte facultatea raţiunii pentru a trece de la admiraţie la afecţiune. Este adevărat, totul poate începe cu mult mai jos, dar se ridică curând la înălţimea unei adorări oarbe care suspendă raţiunea, iar inima se închină într-o bucurie nemăsurată. Ea poate doar să exclame: "Sfânt, sfânt, sfânt", deşi nu prea ştie ce însemnă asta.

   Dacă toate acestea par să fie prea misterioase, prea ireale, nu aduc totuşi nici o dovadă şi nu mă străduiesc să-mi apăr poziţia. Lucrul acesta poate fi înţeles doar de către cei care l-au experimentat. El este respins de marea masă de creştini din ziua de azi şi luat în râs ca fiind noimă. Aşa să fie. Unii vor citi şi vor recunoaşte o descriere exactă a piscului luminat de soare unde s-au aflat pentru clipe scurte şi unde doresc adesea fierbinte să se reîntoarcă. Şi unii ca aceştia nu au nevoie de nici o dovadă.