Trăind între „a avea” și „a fi”

Trăind între „a avea” și „a fi”

De curând am condus pe drumul fără întoarcere un om drag. A fost un prilej de adâncă durere, dar și de tulburare și reflecție, așa cum se întâmplă când ne întâlnim cu… Moartea.

Era o zi frumoasă de primăvară, caldă, cu un vânt ușor care ne răscolea gândurile și ne usca lacrimile, cu un soare blând ce încerca să ne mângâie inima pustiită, iar cimitirul, plin de flori colorate, arăta aproape prietenos…

Mă gândesc că, atunci când omul intră în groapă, lasă în urmă câte ceva material: case, bani, afaceri sau altceva de felul acesta. Dar sufletul care pleacă parcă smulge ceva și din sufletul nostru, iar asta doare nespus.

Mult prea târziu îl (re)descoperim pe cel care până mai ieri era viu, vesel, zâmbea, plângea, iubea, muncea, sfătuia, învăța. Abia acum îl vedem peste tot: în casă, în curte, pe stradă… Flash-uri din viața cu el, amintiri răvășitoare!

O, cât de mult ne obișnuim unii cu alții și nu mai simțim nevoia să ne vedem, să ne auzim, nu mai comunicăm. Cât timp mai primim vești sporadice știm că suntem în viață, că suntem sănătoși sau bolnavi, că mai lucrăm sau am ieșit la pensie și… cam atât. Dar moartea ne trezește brusc, ne șochează și… nu se mai poate face nimic. Atunci ne întâlnim într-un cimitir, constatăm ce ravagii au făcut anii în trupurile noastre, ne recunoaștem uneori cu greu, încercăm să ne gândim la cel plecat și ne dăm seama ce puțin știm despre el…

Trăim un timp în care totul se deșiră. Implacabil, parcă nimic nu mai trebuie să fie cum a fost. A fi moral e perimat. A fi educat e demodat. A fi cinstit e depășit. A fi decent e de râs. A avea milă e de disprețuit. A trăi într-o singură căsnicie e învechit. A spune adevărul e o utopie, la fel și a crede adevărul. La modă sunt incultura, lipsa de educație, grobianismul, violența, egoismul, desfrâul, indecența, minciuna, lenea, tupeul, hoția.

Vedem cum cei răi prosperă și sunt fericiți și din ce au vor și mai mult. [1] La modă sunt acum „a avea” împreună cu „a vrea”. Vreau să am: bani, vilă, mașină „tare”, funcție, putere, faimă, autoritate, relații, succes. Așa este omul „fericit” și nu știe cât este de gol. O află însă atunci când banii nu mai pot cumpăra un părinte, sau un frate, sau o soră care s-au dus. Sau un prieten. Sau o iubire care se jertfește și „iartă totul, acoperă totul”[2]. Sau respectul, sau încrederea. Sau… o secundă de viață în plus.

De pe un pat de spital, dintre tuburi de oxigen și drenuri, dintre seringi și perfuzoare, banii, vila, puterea, funcția, afacerea, călătoriile exotice sunt fum, ca și viața noastră, totul este deșertăciune și goană după vânt[3].

Balansăm între „a avea” și „a fi”.

De cele mai multe ori scopul în viață este SĂ AM. Să adun. Cât de mult folosim acest verb alături de posesive materiale: casa mea, vila mea, mașina mea, copiii mei, poziția mea, cariera mea, banii mei. Sau imateriale: educația mea, școlile mele, diplomele mele, morala mea, inteligența mea, puterea mea, abilitatea mea, talentul meu, dorința mea, voia mea, pasiunea mea, sentimentele mele.

Din nefericire, sunt creștini care gândesc: smerenia mea, lucrarea mea, credința mea, evlavia mea, îndreptățirea mea, jertfirea mea, neprihănirea mea, învățătura mea. Și ele ascund de fapt orgoliu, suficiență, superioritate, lipsă de compasiune, lipsă de dragoste, dispreț și o enormă invidie. Uneori chiar te întrebi dacă mai este frică de Dumnezeu.

Ce bine ar fi dacă s-ar auzi: smerenia lui, credința ei, jertfirea lor, bunătatea ei, sacrificiul lui, dreptatea lui, răbdarea ei …

În adunări vorbim despre părtășie, despre dragoste de frați, despre plăcerea Domnului, dar ne e greu să întindem mâna cu bucurie. Sau să întindem mâna. Punct. Vorbim despre căldură în relațiile noastre, dar suntem reci unii cu alții, mascând cu greu aroganța. Vorbim despre încredere, dar punem totul la îndoială. Vorbim despre iertare, dar nu uităm nimic și judecăm cu măsuri diferite, privind la fața omului. Am uitat de respect, de sinceritate, de îngăduință.

Și ajungem la „a fi”.

În lume, oamenii se ridică singuri în slăvi: sunt bogat, sunt puternic, sunt învățat, sunt dintr-o familie nobilă, sunt frumos, sunt cineva…

Dar sunt și creștini care, chiar dacă nu spun cu voce tare, gândesc în inimă: sunt un creștin mai bun decât ceilalți, sunt mai învățat decât ceilalți, sunt mai evlavios, sunt mai darnic, sunt mai credincios, sunt mai îndreptățit, sunt mai neprihănit, sunt mai presus de…

De fapt, nu suntem nimic în viața aceasta. Cât de mult uităm că tot ce avem am primit, că suntem ceea ce El a vrut să fim și că plecăm din lume așa cum am venit! De la leagăn la sicriu ne trudim să avem… vânt și să fim… un nume pe o cruce și, mai târziu, câteva oase sau un pumn de cenușă. Luăm cu noi doar ceea ce am strâns în suflet. Ori e vorba de răutate, invidie, minciună, lăcomie, trufie, întâietate, ori e vorba de dragoste, credință, răbdare, bunătate, milă, adevăr, încredere. Iar viața veșnică sau osânda pe care o vom primi de la „EU SUNT CEL CE SUNT” se va înscrie în aceste coordonate pe care le purtăm într-un suflet nemuritor.

De aceea EL, Cel adevărat, Cel umil, Cel sincer, Cel bun, Cel curat, Cel smerit, Cel lovit, Cel blând, Cel răbdător, Cel atotștiutor, Cel iertător, Cel milos, Cel ascultător, Cel nevinovat, Cel răstignit și înviat, trebuie să fie totul în gândurile noastre, în inima noastră, în conștiința noastră, nu doar în vorbele noastre. Doar lângă El, Calea, Adevărul și Viața, putem fi cu adevărat fericiți, bogați, frumoși și tineri. Doar El ne va pregăti case („Mă duc să vă pregătesc un loc”), doar El ne va da comori ce nu pot fi descrise, doar El ne poate umple sufletul cu ceea ce nu piere.

De aceea, de acum, de aici de pe pământ, trebuie să ne umplem sufletul, și mintea, și gândul, și inima doar cu El, Domnul nostru, și să nu mai fie loc de „eu sunt” și „eu am”.

[1] Vezi Psalmul 73.

[2] 1 Corinteni 13.

[3] Eclesiastul.