Torţa lui Alexandru

Pe hipodromul de la curtea împărătească din Pella, în Macedonia, aşteaptă un băiat. Ochii lui sunt sclipitori, albaştri, iar părul blond şi lung îi flutură. Este prinţul Alexandru. Iată, sclavii îi aduseră un cal negru înfocat, cu ochii furioşi şi agitaţi; un animal pe care nimeni nu-I putea stăpîni. Dar Alexandru a observat că numai atunci se speria armăsarul şi o lua la fugă, cînd îşi vedea propria-i umbră. Prinţul îl aşeză cu faţa la soare; un salt calculat pe spatele calului, o luptă scurtă între om şi animal, după care calul se supune inteligenţei şi puterii omului. Mai tîrziu acesta i-a fost cel mai credincios însoţitor care l-a purtat prin toate bătăliile şi primejdiile vieţii sale zbuciumate.

Şi ce viaţă aventuroasă şi bogată în răspunderi a dus călăreţul său!

După moartea subită a regelui Filip, tatăl său, Alexandru, în vîrstă de douăzeci de ani, se urcă pe tronul Macedoniei în anul 336 înainte de Cristos. El este un tînăr educat şi plin de putere. Educatorul lui a fost înţeleptul Aristotel (384 - 322 î.Cr.), cel mai mare învăţat al timpului său. Plin de rîvnă, Alexandru studiase cărţile de istorie, a citit pe poetul Homer. Curînd însă, tînărul monarh este pus în faţa primei încercări, căci grecii refuză să-l asculte. Reuşeşte însă repede să-i convingă să recunoască stăpînirea sa. El devine adevăratul unificator al întregului popor grec.

Prima sa ţintă războinică este cucerirea împărăţiei persane. Această împărăţie se întindea la „infinit", pînă la capătul lumii cunoscute pe atunci, însă nici Darius al III-lea, regele Persiei, nu doarme. Cu multele sale nave de război şi trupele lui, el este de o sută de ori superior micului grup al macedonenilor şi grecilor. Oricît de mare este riscul, Alexandru nu cunoaşte însă nici o ezitare. Instinctul lui îl mînă spre Asia Mică. Cu oastea lui ajunge la locurile vechii cetăţi Troia şi curînd se ciocneşte cu oştile persane, în fruntea trupelor sale se năpusteşte în luptă şi caută duelul cu comandantul suprem al armatei persane. După o luptă grea, persanii sunt risipiţi. Bătălia este cîştigată. Această primă victorie înseamnă pentru Alexandru cîştigul Asiei Mici în întregime. Fără lupte îşi croieşte drum de-a lungul coastei vestice. Un oraş după altul se supune curajosului rege. Darius însă, nu se dă încă bătut, în timp ce Alexandru se întoarce spre sud, pentru a cuceri bogatul colţ nord-estic al Mării Mediterane, soseşte vestea că regele persan se apropie cu o superioritate de douăsprezece ori mai mare. Într-adevăr, în faţa oraşului Issus grecii au fost atacaţi din spate prin surprindere, învălmăşeala se extinde. Din nou este Alexandru însuşi acela care, în fruntea cavaleriei, adună trupele şi le conduce în luptă. Deşi rănit, face totuşi efortul să pătrundă în oastea duşmană şi să ajungă la Darius; acesta reuşeşte cu mare greutate să scape. Lucrul de necrezut devine realitate: persanii sunt puşi din nou pe fugă, iar calea spre Fenicia şi Egipt este deschisă.

Acuma marşul continuă mai departe spre sud în ţara faraonilor. Egiptenii, care de două sute de ani trăiau sub stăpînirea persană, îl salută pe Alexandru ca pe eliberatorul lor. În delta Nilului regele întemeiază portul Alexandria, care nu numai că devine baza sa navală cea mai importantă, ci foarte curînd şi un centru al comerţului mondial, precum şi un centru al artei şi ştiinţei. Pînă în zilele noastre Alexandria a rămas unul din cele mai mari oraşe ale Africii, unde occidentul se întîlneşte cu orientul.

Armatele lui Alexandru însă îşi continuă drumul mai departe spre nord şi răsărit, în inima împărăţiei persane. Apoi trece dincolo de Eufrat şi ajunge la Tigru, unde din nou se ciocneşte cu armatele lui Darius. Cu toate că acesta îl întîmpină cu atelaje pe două roţi trase de cai, atelaje prevăzute la roţi cu seceri ascuţite din fier care ţîşnesc în afară, iar în vîrful oiştilor cu fier ascuţit şi topoare, toate acestea nu pot împiedica pierderea luptei, în felul acesta drumul este deschis spre inima împărăţiei persane, spre Asiria, Babilonia şi vechea Persie.

Totuşi, spiritul neobosit al lui Alexandru nu se declară satisfăcut. El este cuceritor şi stăpînitor, iar acuma vrea să devină şi descoperitor, în marşuri nesfîrşite spre răsărit, prin pustiuri şi lanţuri nesfîrşite de munţi mirifici, el caută India, în spatele căreia - după cum se credea - se sfirşea discul pămîntului. După traversarea Indusului, o armată imensă a unui rege indian îl aşteaptă, în faţa armatei, sute de elefanţi de război stau ca un zid. Aceste „tancuri ale antichităţii" scot nişte sunete stridente de trompetă din trompele lor ridicate în sus, iar colţii lor uriaşi se mişcă ameninţător. Printr-o încercuire iscusită însă, Alexandru stăpîneşte şi această situaţie periculoasă şi atacă duşmanul din flancul lipsit de elefanţi.

Cînd Alexandru s-a întors iarăşi în tara sa natală, Macedonia după 8 ani şi jumătate, străbătuse aproape 18.000 de km, ceea ce este egal cu aproape jumătate din circumferinţa globului. Acum el se dedică pe deplin ordinii şi reconstrucţiei imensului său imperiu. Totuşi, îl preocupă mereu şi alte planuri pentru explorarea lumii. Dar în mijlocul activităţii sale neobosite se îmbolnăveşte de malarie. Oastea lui trece tăcută prin faţa patului lui de suferinţă. Vocea i se opreşte în gît, numai cu ochii îi mai salută pe tovarăşii săi. Avea doar treizecişitrei de ani cînd a încetat din viaţă.

Ceea ce mi se pare important în toate cuceririle sale este un fapt care ne face să înţelegem mai uşor pe omul Alexandru şi strategia lui. Astfel se relatează că de cîte ori asedia o cetate duşmană, înfigea în pămînt o făclie aprinsă, în faţa porţii acestei cetăţi. Aceasta însemna că, dacă cineva venea la el atîta timp cît făclia ardea, i se acorda milă şi i se dăruia viaţa. Cînd făclia se stingea, el lua oraşul cu asalt, iar pe toţi împotrivitorii îi trecea prin sabia judecăţii.

Făclia vieţii tale mai arde încă. Cît timp, aceasta n-o ştii nici tu. O furtună neaşteptată poate să ţi-o stingă într-o clipă.

Chiar şi flacăra vieţii lui Alexandru s-a stins relativ devreme. De aceea, gîndeşte-te că există Unul care îţi oferă astăzi încă har şi viaţă. Ce va fi mîine, îţi este necunoscut. Dumnezeu îţi mai acordă astăzi îndurare prin Fiul Său Isus Cristos, care a murit şi pentru tine pe crucea de pe Golgota. De aceea Duhul Sfînt îţi spune: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile..." (Evrei 3:7-8), căci „grozav lucru este să cazi în mîinile Dumnezeului celui viu!" (Evrei 10:31).