Toamnă...

Toamnă E joi, 27 octombrie. Toamnă. Şi afară şi în sufletul meu. Simt cum mi se scutură amintirile precum funzele ruginii. În ochii mei e ploaie mai tot timpul, iar faţa mea e monotonă ca şi vremea de afară. Tata e supărat pe mine. Are motive. Sunt un nenorocit. Ca mine nu-i altul. Mai ieri îi spuneam că Îl iubesc, şi tot ieri Îl minţeam. Nu ştiu cât mai poate ţine dragostea Lui, pentru unul ca mine... Privesc pe fereastră şi bate vântul. Frunze la tot pasul. E frig, dar totuşi am decis să merg afară, să ies din starea monotonă. M-am îmbrăcat şi am ieşit la alergat. Într-un final, am obosit şi am şezut pe o bancă. Spunea cineva că în cer nu va mai fi toamnă. Mie îmi place toamna. Am să mă bucur de ea cât pot. Meditând, l-am văzut pe un tată cu băiatul lui, alergând prin zonă. Nu era mai mare de 2 ani. Tatăl meu venise şi El cu mine. E mereu în preajma mea. În inima mea de fapt. Privea spre mine, şi ochii Îi lăcrimau. N-am înţeles de ce, şi am privit în jur. Se uita la tatăl ce alerga alături de băiețel, care se împiedica şi cădea în genunchi sau pe brânci, la fiecare cinci metri. "-Aşa te ridicam Eu, mai ţii minte? Cum o face tatăl acesta cu fiul lui, aşa făceam Eu cu tine. Şi nu oboseam. Priveşte faţa tatălui! Vezi, zâmbeşte, şi ridică pe copil oridecâteori cade... Acum ai crescut. Nu prea mult, dar ai crescut. Ţi-ai pierdut de mult inocența. Ce mult îmi plăcea de tine atunci! ..." Ne schimbăm pe zi ce trece. La început eram aşa atenţi cu Dumnezeu. Să nu care cumva să-L supăram...Sau, mai grav, să nu-I stârnim mania. Cel puţin eu m-am schimbat. Cu ruşine spun, înspre rău. Îmi era teamă chiar de cea mai mică greşeală făcută. Acum e altfel... Fragment din "Douăzeci, sau zece?"