Teama de Dumnezeu

   Teama de Dumnezeu

   Un adevăr învăţat în toată Biblia şi verificat în experienţa personală a nenumăraţi bărbaţi şi femei sfinte de-a lungul secoleleor ar putea fi condensat într-o axiomă religioasă după cum urmează

   Nimeni nu poate cunoaşte adevăratul har al lui Dumnezeu dacă n-a cunoscut mai întâi teama de Dumnezeu.

   Primul anunţ al intenţiei lui Dumnezeu de răscumpărare a omenirii a fost făcut unui bărbat şi unei femei care se ascunseseră de prezenţa lui Dumnezeu dintr-o teamă de moarte. Legea lui Dumnezeu a fost dată unui bărbat care tremura îngrozit în mijlocul focului şi fumului, şi care se clătina la vocea tunetului şi la sunetul trompetei divine. Când limba lui Zaharia a fost dezlegată printr-o operaţie misterioasă a lui Dumnezeu, 'a venit teama peste toţi vecinii'. Chiar şi cunoscutul anunţ 'pe pamânt pace şi între oameni bună-învoire' a fost dat păstorilor 'care s-au temut foarte tare' din cauza prezenţei copleşitoare şi bruşte a cetelor cereşti.

   Nu avem decât să citim Biblia cu ochii deschişi şi să vedem cum trece acest adevăr ca un fir roşu de la Geneza până la Apocalipsa. Prezenţa lui Dumnezeu a adus totdeauna teamă în inimile oamenilor păcătoşi. Manifestarea lui Dumnezeu a fost totdeauna înconjurată de ceva care i-a înspăimântat pe privitori, i-a intimidat şi impresionat în mod profund, i-a umplut de groază mai mult decât în mod normal. Această spaimă nu avea nimic de a face cu o teamă de suferinţa fizică. Era o constrângere îngrozitoare experimentată adânc în locul cel mai profund al inimii omului, cu mult mai mare decât teama pe care o simte cineva în mod normal ca rezultat al simţului de conservare.

   Nu cred că poate rezulta vreun bine durabil din nişte activităţi religioase care nu se înrădăcinează în acest fel de teamă a creaturii. Animalul din noi este extrem de puternic şi se încrede prea mult în sine. Până ce n-a fost înfrânt, Dumnezeu nu Se va revela ochilor credinţei noastre. Până ce n-am fost cuprinşi de spaima aceea fără nume care rezultă când o creatură nelegiuită este confruntată brusc cu Cel ce este cel mai sfânt dintre toţi, după toate probabilităţile nu vom fi înrâuriţi prea mult de doctrina dragostei şi harului aşa cum o arată Evangheliile din Noul Testament. Dragostea lui Dumnezeu nu înrâureşte deloc o inimă carnală; şi chiar dacă da, atunci o face în mod nefavorabil, căci ştiinţa că Dumnezeu ne iubeşte ar putea să ne întărească în îndreptăţirea noastră.

   Efortul moderniştilor liberali şi aflaţi într-o stare intermediară de a câştiga oamenii la Dumnezeu prin faptul că le oferă latura plăcută a religiei este un rău absolut, deoarece ele nu iau în seamă tocmai motivul înstrăinării noastre de Dumnezeu. Câtă vreme un om nu ajunge în dificultăţi cu propria lui inimă, greu îşi va putea rezolva problema lui cu Dumnezeu. Cain şi Abel sunt două exemple serioase pentru acest adevăr. Cain a adus un dar Aceluia despre care presupunea că va fi mulţumit cu el. Abel a adus un sacrificiu Aceluia despre care nu ştia că nu-l va accepta aşa cum era. Inima lui tremurândă îi spunea să găsească un loc în care să se ascundă. Inima lui Cain nu a tremurat. Cain era atât de mulţumit de sine, încât nu căuta un loc de refugiu. Teama de Dumnezeu l-ar fi servit bine pe Cain în momentul acela critic, căci ar fi schimbat întregul caracter al ofrandei lui şi ar fi schimbat întregul curs al vieţii lui spre mai bine.

   Oricât de indispensabilă ar fi teama de Domnul, să nu uităm niciodată că ea nu poate fi produsă prin ameninţări făcute în Numele Domnului. Iadul şi judecata sunt realităţi, şi ele trebuie să fie predicate în contextul lor biblic la fel de complet cum o face Biblia, nici mai mult şi nici mai puţin; dar ele nu pot produce acel lucru misterios pe care îl numim teama de Domnul. O asemenea teamă este ceva supranatural, neavând nici o legătură cu ameninţările de pedeapsă. Ea are în sine ceva misterios, tainic, adesea fără cine ştie ce conţinut intelectual; este un sentiment mai degrabă decât o idee; este reacţia profundă a unei creaturi decăzute în prezenţa Fiinţei sfinte despre care inima copleşită ştie că este Dumnezeu. Numai Duhul Sfânt poate produce această emoţie în inima omenească. Orice efort din partea noastră de a o produce este zadarnic sau chiar dăunător.

   Deoarece teama de Dumnezeu este ceva supranatural, nu poate fi niciodată produsă prin avertizări repetate cu privire la război, comunism sau crize economice. Şiretlicul obişnuit de a-i înspăimânta pe oameni să-L primească pe Cristos ameninţându-i cu bombe atomice şi rachete nuclare, nu este biblic, nici eficient. Dacă arunci cu petarde sau pocnitori în faţa unei turme de capre poate că vei reusi să le mâni într-un ţarc de oi dar toată teama naturală din lume nu va putea face dintr-o capră o oaie. Şi nici teama de invazia ruşilor nu-i va transforma pe nişte oameni nepocăiţi în unii care să-L iubească pe Dumnezeu şi îndreptăţirea pe care o da El. Pur şi simplu nu da rezultate în felul acesta.

   De unde apare atunci adevărata teamă de Dumnezeu? Din cunoaşterea propriei noastre păcătoşenii şi dintr-un sentiment al prezenţei lui Dumnezeu.

   Isaia a avut o experienţă clară atât a necurăţiei lui personale, cât şi a prezenţei lui Iahve care stârneşte teama. Ambele experienţe împreună au fost mai mult decât putea el suporta. Cu faţa la pământ, el şi-a mărturisit cu voce tare păcătoşenia, care devenise şi mai nedezvinovăţit pentru ca ochii lui Il văzuseră pe Regele, adică pe Domnul oştirilor.

   O biserică va simţi această teamă misterioasă de Dumnezeu atunci când pastorul şi conducătorii ei sunt umpluţi cu Duhul Sfânt.

   Când Moise a coborât de pe munte cu faţa strălucitoare, copiii lui Israel au simţit o teamă ivită ca urmare a acelei privelişti supranaturale. Moise n-a avut nevoie să-i ameninţe. A fost suficient să apară înaintea lor cu lumina aceea pe faţă.