Tată, iartă-i!...

“Isus zicea: “Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi.” (Luca 23.34)

Printre cele şapte cuvinte rostite de Isus pe cruce primul dintre ele a fost rugăciunea pentru călăii Săi: “Tată, iartă-i căci ei nu ştiu ce fac!” Acest prim strigăt al Mântuitorului a pus capăt mâniei divine care nu s-a declanşat pentru distrugerea pământului. Putem privi prin aceste cuvinte în sufletul lui Isus în care nu este loc de niciun resentiment, de niciun fel de mânie. El n-a cerut pedepsirea celor ce-L maltratau. Violenţei omului împotriva semenilor săi, în istoria lumii, i-au fost consacrate tomuri întregi de relatări, de lucrări literare şi artistice, dar când auzim rugăciunea lui Isus pentru iertarea celor ce L-au răstignit înţelegem că violenţa şi răzbunarea nu-şi vor găsi un alt loc decât în iad. Evangheliile fac o deosebită economie de cuvinte în descrierea răstignirii. Nu sunt date detalii dramatice, ci se spune doar atât: “L-au răstignit acolo.” Simplitatea extremă a acestei descrieri sugerează lipsa de păcat a Răstignitului şi faptul că El ispăşea pe cruce păcatele altora, păcatele noastre ale tuturor. De aceea femeilor, care Îl plângeau pe Via Dolorosa, El le-a spus: “Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine!” (Luca 23.28a). Faptul că Mesia a trebuit să moară în acest mod este un fapt dincolo de priceperea limitată a minţii noastre. În partea de sus a crucii a fost ridicată următoarea inscripţie: ACESTA ESTE REGELE IUDEILOR, în trei limbi importante ale lumii de atunci: greaca, latina şi ebraica, fiecare dintre acestea corespunzând unei idei dominante şi reprezentative. Astfel cele mai importante limbi îşi aduc aportul lor pentru proclamarea regalităţii universale a lui Isus Cristos: (1) limba greacă promova cultura, filozofia şi cunoştinţa; (2) Latina, ca limbă a stăpânilor lumii de atunci, a romanilor, era limba justiţiei şi a administraţiei de stat; (3) Limba ebraică era limba revelaţiei lui Dumnezeu dată oamenilor prin Biblie. Domnul Isus Cristos este, pe drept cuvânt, Rege peste toate aceste domenii “Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” (Col. 2.9) Lui Isus I S-a pus pe cap, la cruce, o coroană de spini datorită păcatelor noastre, dar când El Se va întoarce ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, cf. Apoc. 19.12, va avea pe capul Său “multe cununi împărăteşti” şi va fi urmat de oştile cereşti pentru a instaura pe pământ împărăţia milenială a păcii. Pe lângă această rugăciune, “Tată, iartă-i!”, Mântuitorul a mai rostit alte şase cuvinte pe cruce, fiecare cu un mesaj profund care arată imensitatea patimilor şi a suferinţelor Sale, dar şi a dragostei lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi: (a) Un cuvânt de mântuire adresat tâlharului pocăit în ultima clipă: “Astăzi vei fi cu Mine în rai” (vers. 43); (b) Un cuvânt de dragoste adresat mamei Sale şi ucenicului Ioan: “Femeie, iată fiul tău!”, “Iată, mama ta!” (Ioan 19.26-27). De aici putem subînţelege că cei ce cred în Isus şi fac parte din familia Tatălui, Îi ţin locul Domnului Isus pe pământ, pentru confraţii lor, aşa cum Ioan a fost declarat fiul spiritual al Mariei preluând astfel sarcina îngrijirii şi întreţinerii ei. (c) Un cuvânt de suferinţă spirituală: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15.34) El a fost părăsit (evident, în mod subiectiv) pentru ca noi să fim pentru totdeauna cu Domnul. (d) Un cuvânt de suferinţă trupească: “Mi-e sete!” (Ioan 19.28) (e) Un cuvânt de triumf: “S-a isprăvit!” (Ioan 19.30) Prin această exclamaţie putem înţelege că lucrarea răscumpărării şi ispăşirii a fost pe deplin realizată şi omul, oricine ar fi acesta, nu mai poate adăuga nimic la jertfa fără pată a Mielului lui Dumnezeu. (f) Un cuvânt de încredinţare sau de predare a duhului Său în mâna lui Dumnezeu: “Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (vers. 46) Cu această ultimă rugăciune se împlineau cuvintele rostite de Isus la Ioan 10.17,18: “Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” În Luca 23.35-37 evanghelistul prezintă la poala crucii, de pe Dealul Căpăţânii, un norod care stătea şi privea la scenele suferinţelor celor trei răstigniţi, dar fiecare cu un destin aparte. Din istorie ştim că romanii, în special, dar şi alte popoare, găseau plăcere în violenţă, sânge şi moarte. Arenele greceşti şi romane, cu luptele dintre gladiatori, ne stau mărturie în acest sens. Acelaşi lucru îl descoperim în batjocurile trecătorilor, ale ostaşilor romani şi ale fruntaşilor care-şi băteau joc de Isus strigând: “Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine însuşi, dacă este El Cristosul, Fiul lui Dumnezeu.” (vers. 35) Până şi unul din tâlhari s-a asociat cu batjocoritorii şi a zis: “Nu eşti tu Cristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi, şi mântuieşte-ne şi pe noi!” (vers. 39). Isus nu S-a putut mântui pe Sine, pentru că El n-avea nevoie de mântuire întrucât n-avea nici măcar un singur păcat. Cât priveşte mântuirea tâlharilor Isus nu i-a putut mântui în mod automat pe amândoi, ci numai pe acela care şi-a recunoscut păcatul şi faptul că pedeapsa morţii pentru el era dreaptă având în vedere tot ce făcuse. Tâlharul mântuit a văzut în Isus pe Împăratul ceresc care va veni cu a Sa Împărăţie şi I-a făcut în rugăciunea pocăinţei sale o cerere ce şi-a primit pe loc răspunsul: “Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” Înaintea celor trei ceasuri de întuneric Isus i-a răspuns: “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (vers. 42 şi 43) Cineva s-a rugat şi I-a spus Domnului Isus următoarele cuvinte: “Doamne, nu cer să-mi dai nici harul pe care i l-ai dat lui Petru, nici harul pe care i l-ai dat lui Pavel, ci te rog dă-mi harul pe care i l-ai dat tâlharului mântuit pe cruce!” Isus a murit pentru a schimba atitudinea oamenilor faţă de suferinţa umană şi pentru a pune în inimile noastre dragostea şi grija pentru cei care suferă pe nedrept. Privind la crucea de la Golgota cum Cristos moare pentru a ne scoate de sub osânda păcatului şi ne oferă mântuirea în dar, putem să evaluăm mai corect influenţa păcatului asupra vieţii omeneşti şi, auzind geamătul omenirii suferinde, să devenim mai buni slujitori ai lui Dumnezeu pentru mântuirea altora.