Ştiinţa despre hrănirea vulturilor

Nyani, maimuţa, îi ura pe vulturi.

Dar Tichi, vărul primar al celei de a doua soţii a lui, era un prostănac incorigibil. El se făcea că urăşte vulturii. Dar în realitate ciocurile lor ascuţite, gâturile lor fără pene, felul cum îşi răsfirau coada făceau o impresie puternică asupra lui.

Într-o zi, un vultur s-a lăsat jos în apropierea copacului unde trăia familia lui Tichi.

Tichi urmărea cu atenţie orice mişcare a păsării nemernice. Tichi s-a uitat în toate părţile.

Nimeni nu se vedea. Atunci a aruncat repede în jos ceva de mâncare pentru vultur.

Dar o voce lăuntrică îl avertiza să se ferească de vulturi. Aşa că a început să ţipe brusc şi să dea din labe ca să gonească vulturul.

În ziua următoare au venit doi vulturi. Ochii lui Tichi străluceau când îi observa printr-o gaură din frunziş. S-a uitat pe furiş în jurul lui, dar nu se vedea nimeni. Din nou a aruncat hrană păsărilor nemernice.

Ele au venit mai aproape şi au strigat de l-au asurzit pe Tichi. Curând au venit mai mulţi vulturi. Ei au îndrăznit să vină tot mai aproape, căci Tichi îi hrănea tot mereu. Apoi a strigat la ei cu un glas care s-a auzit până la mărăcinii din depărtare şi s-a făcut că aruncă cu pietre. Poate că păsările s-ar fi speriat dacă în loc de asta nu le-ar fi tot dat de mâncare.

Vulturii au dat din aripi, dar n-au plecat de acolo.

Twiga, girafa, vedea toate acestea din locul ei preferat aflat în spatele tufişului şi clătina tristă capul. Ea ştia că oricine hrăneşte vulturii provoacă nenorocire.

A trecut o săptămână.

Vulturii nu se mai ţineau la distanţă. Ei veneau până la trunchiul copacului şi mâncau lacomi toată mâncarea pe care le-o arunca pe ascuns maimuţa.

El îi observa fermecat, deşi îi tremurau genunchii de frică.

Pe la căldura amiezii din ziua următoare, vulturii obraznici zburau în cercuri largi tot mai aproape de copacul Buyu. Tichi striga ca un sălbatic. Dar ei croncăneau numai şi se lăsau bătând din aripi în copac. Ciuguleau sălbatic hrana..

Deasupra lor, alţi şi alţi vulturi tot veneau. Ei au umplut copacul şi se apropiau tot mai mult de Tichi.

În groaza lui, Tichi a început să lovească cu un băţ noduros în jurul lui, dar cu prea puţin folos.

Vulturii, pe care îi ademenise el, l-au copleşit repede.

Cu ciocurile lor urâte l-au încolţit. Ţipătul lui ascuţit după ajutor a fost înghiţit de croncănitul vulturilor.

La apusul soarelui, Nyani s-a întors din junglă. L-a apucat groaza când a văzut osemintele albe ale vărului primar al celei de a doua soţii a lui zăcând sub copacul familiei lui.

"Kah", spune unul din ascultători şi se scutură, "o să visez urât la noapte".

"Da, da", spune un altul şi se prinde de scaunul pe care a stat. "Parcă şi văd capul cu gâtul fără pene cu dinţii lui înfipţi în mine.

Daudi zâmbeşte, dar devine imediat serios.

"Unii. dintre voi mi-au spus că nişte gânduri murdare caută să pună stăpânire pe ei. Povestea aceasta dă un răspuns bun la problemă. Dacă daţi din nou hrană acestor gânduri prin ce vedeţi, auziţi sau spuneţi, atunci ele se vor roti peste voi şi peste viaţa voastră.

Dacă le lăsaţi să flămânzească, atunci zboară de la voi: Numai când le hrăniţi vor veni în număr tot mai mare. Multe inimi sunt ronţăite de aceste ciocuri diavoleşti".

"Hongo", îşi spune încet M`gogo, "cuvintele acestea mi se potrivesc”.