Speranţa, promotoarea Credinţei

Spunem despre Speranţă că ea “moare ultima”. Dar de ce trebuie să moară? Oare ea nu a fost concepută încă din mitologia greacă, ca fiind firişorul subţire de încredere, o conştientizare a faptului că lucrurile nu vor râmanea aşa cum par deocamdată? Că ea se ridica din cutia Pandorei ca un abur uşor, aproape insesisabil, şi se împrăştie în universul pământean pentru a alina sufletele zdrobite, vise ruinate, pierderi suferite, transmiţându-le mesajul: “încă nu s-a terminat totul, viitorul nu e definit de înfăţişarea prezentului, eşti destinat pentru a avea mai mult decat ai pierdut!”

Sigur, fac apel la mitologie, dar ea este doar una din metodele pe care le foloseşte Dumnezeu pentru a vorbi inimii umane, adresându-Se pe limbajul pe care-l poate înţelege, în diferitele stagii de cunoaştere pe care le parcurge. Cumva, El se face “tuturor totul”, ca să ne câştige pentru Sine.

Dumnezeu este făuritorul speranţei. Încă de la începutul Genezei, de când a conştientizat drumul pe care va apuca omenirea în urma liberei alegeri, El S-a gândit deja la soluţia restaurării şi îndreptării tuturor lucrurilor. Nu a asistat fără participare la decăderea Creaţiei, ci a urzit planul celei de-a doua şanse, dezgolindu-Şi pieptul şi intrând în scenă cu tot ce avea mai bun: Însuşi Preaiubitul Său Fiu. În Isus, toata Trinitatea a participat la plătirea preţului pe care-l cerea Dreptatea. S-a dezbrăcat de haina justiţiarului şi tot El a îmbrăcat-o pe cea a osânditului, revelând ceea ce “arde” în centrul fiinţei Sale: o Dragoste care nu forţează, dar deschide drumul, o Milă care biruieşte judecata; la acestea se adaugă toate gândurile Lui bune faţă de noi şi toate acţiunile care ne fixează chiar în centrul dragostei Sale.

Parcurgând viaţa, asistăm la tot felul de pierderi, prăbuşiri, schimbări care nu ne plac şi care ne afectează. Unele îşi pun amprenta aşa de vizibil asupra inimii, încât practic schimbă identitatea individului. Iar apoi se produce efectul “undelor pe suprafaţa apei”: fiecare suntem contaminati de nefericire, iar mesajul ei trist se strecoară în inimile noastre şi produce eroziuni speranţei, încrederii de care avem nevoie pentru a ne continua drumul, a ne ridica şi merge mai departe spre ceva mai bun.

Personal, am trecut de mai multe ori prin procesul pierderii, descurajării, prabuşirii viselor în care investisem ani de zile. Cunosc sentimentul morţii şi renaşterii, pe care l-am trăit de mai multe ori. Dar, cu fiecare ridicare, conştientizam că nu m-a “ucis” de tot; cumva centrul fiinţei mele, acolo unde pulsează cu adevarat viaţa, fusese deplin protejat şi are capacitatea regenerării şi reîmprospătării cu parfum de speranţă a inimii umane. Era uimitor să constat, în timp ce mă ridicam, cum mi se schimbă percepţia asupra vieţii, cum mă maturizam, dar şi ca nu eram lasata să rămân jos.

Percepeam iubirea Tatălui, preocuparea Lui pentru mine de a-mi oferi noi perspective, noi forţe, pentru a îndrăzni mai mult, mai sus, în ciuda pierderii şansei care tocmai s-a scurs. Chiar dacă prezentul era dezolant, găsea prilej să-mi vorbeasca de speranţa unui viitor în care şansele vor fi proiectate chiar de El să-mi apară în cale, şi în care tot El îmi va regiza reuşitele. Îmi vorbea despre inima Lui, care nu ascundea altceva decât o dragoste imensă, clocotitoare, gata oricând să mă învăluie, să-mi umple sufletul, dar care mă invita la reacţie, la a acţiona prin credinţă.

Unele din versetele cele mai dragi inimii mele sunt: “Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra”.(Ps.37:4-5)

E atâta speranţă în ele! Găsesc că este placerea lui Dumnezeu să ne împlinească dorurile profunde, să plaseze chiar vise în suflet, vise care nu pot muri, nu pot fi anulate, ci doar amânate pentru timpul în care vom deţine capacitatea de a ne bucura din plin de reuşitele lor. E încântarea Lui de a interacţiona cu noi, a ne stimula spre împlinirile, care doreşte să le aduca în vieţile noastre, pentru ca, apoi, conştientizându-ne dependenţa, tot El să ni le aducă sub forma realizărilor.

Este adevarat că suntem rânduiti să ne confruntăm cu tot felul de situaţii, unele extrem de dezolante. Calea lui Isus e presarată cu multe lacrimi, întristări, pierderi, chiar moarte. Dar acestea nu sunt totul! Aşa cum spune înţeleptul Solomon: “fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui”: Există o vreme a pierderilor, a bocitului, a dărâmărilor, a urâtului, a aruncării cu pietre, a căutărilor. Dar experienţa vieţii nu ar fi completă daca nu ar avea şi vremea regăsirilor, a râsului, a rezidirilor, a iubitului, a îmbrăţişărilor, a strângerii pietrelor şi a împlinirilor. În credincioşia Lui, Dumnezeu Însuşi ne garanteză fericirea ce ne-a promis-o în viaţa din belşug sortită pentru “oile” Sale.

Dacă parcurgi acum perioada experienţelor dureroase sau ai trecut deja pe acolo, şi nu ai vreo perspectiva spre care să priveşti, aş dori ca adevărul acestor revelaţii să-ţi fixeze privirile pe caracterul Domnului nostru, care ne conduce vieţile, regizându-le până în cele mai mici amănunte, pentru a-ţi revela iubirea ce ţi-o poarta. E plăcerea Lui de a-ţi bucura sufletul, a-l alinta la pieptul Său şi a te îmbogăţi cu darurile Sale (de toate felurile).

“...oamenii nu sunt definiţi de limitările lor, ci de gandurile Mele cu privire la ei; şi nici de ceea ce par a fi, ci de tot ceea ce este creat după chipul Meu.” (Baraca – Wm. Paul Young)