Senzație vs. credință

Senzație versus credință

  Cineva îmi povestea acum câteva luni despre credinţa pe care o are în Dumnezeu. În linii mari se compunea din faptul că îl simţea pe Dumnezeu uneori. Chiar dacă nu citea Sfânta Scriptură, chiar dacă mergea mai des la bar decât la biserică, chiar dacă se ruga foarte rar sau deloc, undeva credea că Dumnezeu îi dădea o senzaţie în inimă că El există. Ba încă îi arăta faptul că îi aprobă viaţa pe care o ducea. Nu doresc să judec cum vede exact Dumnezeu relaţia Sa cu aceea persoană, dar mă rog ca El să îi aducă lumină şi o adevărată cunoaştere a Sa.
  Cred că omul, în general, a fost cam tot timpul amăgit de propriile-i senzaţii asupra lumii înconjurătoare şi chiar dacă cunoştinţele sale au devenit considerabil mai mari faţă de cele ale omului din antichitate, viaţa sa a orbitat între dorinţă şi senzaţie. Dorinţa a fost cea care l-a atras spre un anumit lucru, iar senzaţia i-a dat "calitatea" împlinirii. Chiar dacă a dezamăgit mereu. Dacă omul care trăieşte într-un bâlci al deşertăciunilor se învârte o viaţă între tarabele celor care vând iluziile existenţei pământeşti, creştinul ar trebui să aibă altă viziune. Adică senzaţia nu are importanţă, ea poate fi foarte înşelătoare. Senzaţia poate fi fata morgana a celui ce nu crede, o amăgire care mereu îl atrage spre ceva, dar îl va aduce în final în contactul dur că existenţa sa este un eşec.
Chiar şi senzaţiile spirituale nu sunt altceva decât autoânşelări. Dacă necreştinul spune că îl simte pe Dumnezeu, când în proporţie covârşitoare nu-i pasă de ce doreşte Dumnezeu de la el, creştinul experimentează de cele mai multe ori opusul acestei situaţii. Am văzut creştini disperaţi şi înfrânţi pentru că nu mai simţeau puterea Duhului Sfânt în viaţa lor. Nu pentru că trăiau în păcat, ci părea că Dumnezeu s-a retras de la ei lăsându-i să se descurce singuri.
 Tragedia reală a acestor creştini este că nu au înţeles că "cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Habacuc 2:4b). Nu există senzaţie autorizată de Dumnezeu ca să înlocuiască credinţa. Ceea ce El a autorizat în viaţa noastră este acel sfânt triunghi al trăirii creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar dacă îmi veţi spune că dragostea e totuşi un sentiment, o senzaţie, vă spun ce zice Domnul Isus: "Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele." Ioan 14:15. Dacă mă iubiţi veţi face ceva! ne spune Domnul Iisus. Veţi acţiona împlinind poruncile Sale. Acele porunci care ne vorbesc despre implicare în ajutorarea celor nevoiaşi, vizitarea bolnavilor şi acelor închişi...<>Matei 25:35-40
 Când Iisus ne vorbeşte de poruncile Sale nici măcar nu se gândeşte să îi aducem aur, argint, să-i ridicăm catedrale scumpe şi cât mai înalte, ci din nou, a câta oară? se identifică, El Regele Cerului, cu flămândul, dezbrăcatul, săracul...Eu văd atâta măreţie, frumuseţe şi gingăşie în cuvintele lui Isus, atâta har în Persoana Celui Crucificat...nici măcar nu cere ceva pentru Sine...doar inimile noastre, şi pe acestea tot pentru a duce lumină lumii. Iar aceste inimi le vrea umplute cu acea dragoste ce mută piedicile, ce anulează răul, acea dragoste ce crede toate, acea dragoste ce nădăjduieşte în toate, rabdă toate (Epistola către Corinteni capitolul 13). Şi cine s-ar fi gândit că iubirea crede şi nădăjduieşte? Cine s-ar fi gândit că iubirea devine credinţă, răbdare, nadejde, iertare, smerenie?

 Acum ceva timp am ascultat la un post de radio creştin ortodox o reclamă în care eram invitaţi fiecare dintre noi creştinii să facem o excursie în Israel şi să mergem pe urmele paşilor lui Iisus....În grădina Ghetimani, pe Muntele Măslinilor, la Golgota etc. Probabil că este interesant să poţi păşi în acele locuri şi într-un fel să ai senzaţia că Iisus este încă acolo, că Îl poţi vedea peste câteva clipe înconjurat de mulţimiile dornice de Cuvântul Său şi mai ales de pâinea şi peşti Săi, de minuniile Sale...Să simţi cumva după 2000 de ani că paşind pe Via Dolorosa, ceva din durerea lui Iisus devine a ta, suferi cu El, iar pentru El Crucea devine măcar un strop mai uşoară. E atât de recomfortant să trăieşti aşa ceva. Dar cine a zis că paşi pe urmele paşilor lui Isus se pot face doar pe Via Dolorosa din Ierusalim? Cine a zis că Cuvantul Său ne poate străpunge inima doar dacă ne aflăm pe Muntele Măslinilor. Cine a zis că durerea Sa este doar în Ghetimani sau la Golgota?...A fi acolo, pe acel loc fizic, sunt senzaţii goale, plăcute, dar seci. Noi însă suntem chemaţi să purtăm zilnic Crucea. Să mergem zilnic pe urmele paşilor Săi. Nu în Ierusalim, nu în Iudeea, ci într-un loc în care Iisus chiar şi azi merge alături de noi, sprijinindu-ne, învăţându-ne, iubindu-ne! În viaţa de luptă a fiecăruia dintre noi, în viaţa noastră spirituală unde mergem pe urmele paşilor lui Christos, învăţând de la El blândeţea, smerenia, iubirea, jertfirea, implicarea...Aceştia sunt paşii Săi pe care trebuie să-i urmăm. Aici este propria Via Dolorosa în care purtăm Crucea în fiecare zi, în fiecare clipă, şi ascultându-L îi aducem noi cei ce suntem doar colb, noi cei ce ne merităm osânda, un strop de răcoare, iar El ne zâmbeşte. Aici este Calea credinţei, a iubirii, a speranţei, aici murim cu El, ca să înviem cu El. Nu senzaţii, nu trăiri mistice, nu iluzii. Ci "Hristos în voi, nădejdea slavei." Coloseni 1:27.
 Să nu trăim senzaţia, ci în credinţă, adevărul! Să mergem nu pe urmele paşilor Săi din Israel, ci pe urmele paşilor Săi care ne duc în Cer!

altarul.blogspot.ro